Soțul meu nici nu se răcise bine în sicriu de câteva ore

Pe ecran, Alexandru stătea în biroul lui de acasă.

Purta aceeași cămașă bleumarin pe care o îmbrăca mereu când avea întâlniri importante. În spatele lui se vedea biblioteca mare din living și fotografia noastră de la nuntă.

Pentru o clipă, am uitat că murise.

Părea atât de viu, încât mi s-a rupt sufletul.

El privi direct în cameră.

— Dacă vedeți acest mesaj, înseamnă că eu nu mai sunt. Dar mai înseamnă și că mama mea încearcă exact ce știam că va încerca.

În biserică se făcu liniște totală.

Doamna Victoria își încordă maxilarul.

— Alexandru… ce prostie e asta? murmură ea.

Dar vocea lui continuă.

— Mamă, dacă tocmai ai numit-o pe Irina „incubator”, atunci să știi că nu meriți nici măcar să-i rostești numele.

Un murmur străbătu toată biserica.

Bianca făcu un pas în spate.

Alexandru scoase un dosar și îl ridică spre cameră.

— În primul rând, testul ADN pe care îl aveți este fals. L-am făcut eu personal acum trei luni, după ce am aflat că cineva încearcă să mituiască un laborator.

Adrian deschise imediat una dintre serviete și scoase mai multe documente ștampilate.

— Acestea sunt actele originale, spuse el tare. Semnate și autentificate.

Toți întoarseră capul spre doamna Victoria.

Fața ei se albise complet.

— Minte! izbucni ea. Toate astea sunt inventate!

Dar Alexandru continuă calm:

— Și pentru că știam cât de departe poate merge propria mea familie, am schimbat testamentul acum două luni.

În clipa aceea, Bianca scăpă verigheta din mână.

Inelul căzu pe marmură cu un clinchet sec.

Eu nici nu respiram.

— Casa din Pipera, toate conturile personale, acțiunile mele și drepturile asupra firmei merg exclusiv către soția mea, Irina Dumitrescu, și către fiul nostru.

Doamna Victoria începu să tremure.

— Nu… nu… nu poate face asta…

Alexandru își lăsă privirea în jos pentru câteva secunde, apoi spuse ceva ce nimeni nu se aștepta.

— Iar mamei mele îi las exact ce mi-a oferit și ea mie toată viața: control, manipulare și rușine.

Oamenii din biserică se uitau acum la ea cu o jenă apăsătoare.

Mai mulți oameni de afaceri șușoteau între ei.

Alexandru continuă:

— Există și înregistrări video, conversații și dovezi financiare care arată cum mama mea și sora mea au încercat să mă declare incapabil psihic anul trecut ca să preia compania.

Un bărbat în vârstă din primul rând își scoase ochelarii șocat.

Bianca începu să plângă.

— Mamă… spune ceva…

Dar doamna Victoria nu mai putea vorbi.

Alexandru își întoarse apoi privirea direct spre cameră, iar vocea lui deveni mai blândă.

— Irina… iubirea mea… dacă vezi asta, înseamnă că nu am reușit să mă întorc acasă la tine și la băiatul nostru.

Mi-am dus mâna la gură și am izbucnit în lacrimi.

— Tu ai fost singurul lucru adevărat din viața mea. Când toți mă vedeau ca pe un nume, tu m-ai văzut ca pe un om.

În biserică nu se mai auzea nimic.

Nici măcar preotul nu se mișca.

— Și încă ceva, spuse Alexandru. Accidentul meu nu a fost complet un accident.

Toată lumea încremeni.

Adrian ridică imediat o altă mapă.

— Cu două zile înainte să mor, am depus la notar și la poliție documente privind sabotarea mașinii mele. Dacă ceva mi se întâmplă, investigația trebuie continuată.

Un țipăt scurt scăpă din gura Biancăi.

Doamna Victoria aproape că se prăbuși pe bancă.

— Alexandru, nu! șopti ea disperată.

Dar videoclipul continua fără milă.

— Dacă mama mea și sora mea sunt încă în libertate când acest mesaj este difuzat, înseamnă că autoritățile nu au terminat încă ancheta. Dar vor termina.

În spatele bisericii se auziră pași grei.

Doi polițiști și un procuror intrară pe ușa laterală.

Atunci am înțeles de ce Adrian întârziase.

Nu venise singur.

Doamna Victoria se ridică brusc.

— Este absurd! Eu sunt mama lui!

Procurorul se apropie calm.

— Doamnă Victoria Dumitrescu, aveți obligația să ne însoțiți pentru declarații privind tentativa de fraudă, falsificare de documente și suspiciuni legate de sabotaj.

Bianca izbucni în isterie.

— Mamă! Fă ceva!

Dar pentru prima dată, doamna Victoria nu mai avea putere.

Oamenii care cu câteva minute înainte mă priveau ca pe o impostoare se dădeau acum la o parte din calea mea.

Adrian veni lângă mine.

În tăcere, îmi întinse verigheta.

Am luat-o cu mâinile tremurânde și am strâns-o la piept.

— Alexandru a pregătit totul, îmi șopti el. Știa că o să încerce să te distrugă.

M-am uitat spre sicriu.

Și pentru prima dată de la accident, nu am mai simțit doar durere.

Am simțit că, până și după moarte, Alexandru încă mă proteja.

Afară începuse să plouă mărunt.

Poliția le conducea pe doamna Victoria și Bianca spre ieșire, printre privirile reci ale tuturor.

Iar eu am rămas lângă sicriul soțului meu, cu o mână pe burtă și cealaltă strângând verigheta.

Nu mai eram fata săracă din Rahova pe care o umileau la mesele lor elegante.

Eram soția lui Alexandru Dumitrescu.

Și mama copilului pe care el îl iubise mai mult decât orice pe lume.