Femeia s-a apropiat de sicriul soțului ei și a turnat conținutul găleții peste fața lui.

Un murmur a străbătut mulțimea. Preotul s-a oprit în mijlocul rugăciunii, iar oamenii s-au dat un pas înapoi, privind neîncrezători. Vera tremura, dar ochii ei nu se desprindeau de chipul palid al lui Andrei.

Brusc, un firicel de aer i-a mișcat buzele. O femeie a țipat. „Se mișcă!” a strigat cineva din spate. Preotul a făcut un pas în față, dar Vera deja se prăbușise peste sicriu, plângând. „Doamne, dacă e o minune, fă-l să trăiască!” șoptea ea printre lacrimi.

Andrei a deschis ochii. Slabi, goi, dar vii. Un fior a străbătut mulțimea. Nimeni nu îndrăznea să se apropie. Vera, însă, l-a apucat de mână, iar căldura i-a pătruns prin piele. „Trăiești…” a murmurat ea, nevenindu-i să creadă.

Ambulanța a fost chemată, iar în câteva minute, sirenele tăiau aerul. Doctorii nu-și puteau explica. „A fost declarat mort. Semnele vitale erau zero”, spunea unul, clătinând din cap. Dar Vera știa că ceva nu fusese niciodată în regulă.

Câteva zile mai târziu, în spital, Andrei își revenea încet. Dar tăcerea lui era grea. Nu voia să vorbească despre ce s-a întâmplat. Într-o seară, când lumina lunii se strecura printre jaluzele, a prins mâna Verei și a spus încet: „N-am murit. Am fost dus… cineva m-a vrut dispărut.”

Vera a simțit cum i se taie răsuflarea. „Cine, Andrei? Cine ți-ar fi făcut una ca asta?” El a privit lung în tavan, apoi spre geam. „Cineva care știe prea bine cum funcționează sistemul. Un om care poartă uniformă.”

A doua zi, un necunoscut a fost văzut lângă spital. Vera l-a observat din fereastră. Purta o umbrelă neagră și un palton lung. Nu a intrat, doar a privit câteva minute și a plecat. Când Vera a coborât la recepție să întrebe cine era, portarul a spus că nu l-a văzut pe nimeni.

În noaptea următoare, Andrei a dispărut din salon. Patul era gol, perfuzia smulsă, iar geamul deschis. Lângă pernă, Vera a găsit o hârtie umedă, pe care scria tremurat: „Nu mă căuta. E mai bine așa.”

Zilele s-au transformat în săptămâni. Poliția i-a închis din nou dosarul, spunând că „omul era instabil psihic”. Dar Vera știa că adevărul era altul. În fiecare seară mergea la râu, acolo unde îi fusese găsită mașina, și lăsa câte o lumânare aprinsă.

Într-o noapte, vântul i-a adus o voce slabă, abia auzită, care semăna cu a lui Andrei: „Mulțumesc că n-ai renunțat.” Vera a zâmbit printre lacrimi, privind flacăra care pâlpâia în bătaia vântului.

Poate că unele iubiri nu mor niciodată. Poate că dragostea adevărată are puterea să aducă înapoi chiar și pe cei pierduți.

Și, în adâncul sufletului ei, Vera știa că, oriunde ar fi, Andrei trăiește. Iar într-o zi, când totul se va liniști, va veni din nou acasă.