Vecinii au auzit sunete ciudate dintr-o casă dărăpănată

În adâncul crăpăturii, lumina lanternei a strălucit pe ceva… straniu. Era o mână. O mână palidă, aproape mumificată, cu degetele rigide întinse spre tavan, de parcă ar fi cerut ajutor. Polițistul a făcut un pas înapoi și a strigat scurt:
— Avem o victimă! Chemați criminalistica!

Timpul părea că se oprise. Sunetul câinelui, zgomotul pașilor în jurul casei, vuietul vântului ce intra prin ferestrele crăpate — totul s-a amestecat într-o stare de neliniște apăsătoare.

În următoarele ore, zona a fost împânzită de oameni ai legii, anchetatori, jurnaliști și curioși de prin cartier. S-a săpat cu grijă în jurul fisurii, iar ceea ce au scos din pământ a îngrozit întreaga comunitate: scheletul unei femei învelit într-o rochie de mireasă veche, cu voalul încă agățat într-un cui ruginit de pe podeaua ruptă.

Nimeni nu știa cine era. Nu se raportase nicio mireasă dispărută în ultimii ani. Dar un detaliu a schimbat totul: în mâna ei, strângea o poză veche, îngălbenită. O poză de la o nuntă. Cu un bărbat zâmbind, iar lângă el… femeia din groapă.

— Asta… asta e Ilinca a lui Dumitru, din satul vechi! — a strigat un bătrân adus de polițiști să ajute la identificare.
— Dar ea a murit cu ani în urmă, s-a zvonit că a plecat în Spania…

Dar adevărul era mult mai înfiorător. Ilinca nu plecase nicăieri. Fusese îngropată chiar în ziua nunții. De către cel care îi promisese că o va iubi până la moarte.

Legenda spunea că Dumitru, bărbatul din poză, o ceruse pe Ilinca de nevastă împotriva voinței familiei lui, care o considera „prea simplă, dintr-un neam blestemat”. În noaptea nunții, imediat după ce invitații plecaseră, se pornise o furtună puternică. Și de atunci, nimeni n-a mai văzut-o pe fată.

Dumitru spunea tuturor că ea fugise. Că n-a fost pregătită pentru o căsnicie. Și toți l-au crezut. Sau, mai bine zis, nimeni n-a mai vrut să sape după adevăr.

Dar casa — casa a păstrat taina. O taină care, ca orice nedreptate românească, iese la iveală atunci când sufletul celui chinuit nu-și mai găsește liniștea.

— N-am avut liniște de câteva nopți, domnișoară — spunea bărbatul care făcuse apelul anonim. — Parcă o auzeam cum bate în pereți, cum cere ajutor.

Ilinca fusese găsită. După mai bine de douăzeci de ani. Nu mai putea striga, dar pământul o adusese la suprafață. Pentru că în România, chiar și tăcerea, la un moment dat, urlă.

În sat, s-a făcut parastas. Un sobor de preoți a sfințit locul și i-au făcut în sfârșit o înmormântare creștinească. Au venit și cei bătrâni, cu ochii în lacrimi și lumânări în mâini.

Și printre murmurele rugăciunilor, cineva a rostit:
— Cât adevăr s-ar mai găsi, dacă fiecare casă veche ar vorbi…

Și poate că nu greșea. Pentru că unele ziduri nu cad. Nu până nu spun tot ce știu.