A râs de soția lui pentru că nu avea avocat

Toată sala a tresărit.

Ușile mari ale sălii s-au deschis atât de tare încât au lovit pereții.

O femeie înaltă, îmbrăcată într-un costum negru elegant, a intrat fără grabă. Tocurile ei răsunau pe podeaua sălii, iar în urma ei veneau doi bărbați cu serviete pline de documente.

În sală s-a făcut liniște totală.

Judecătorul s-a ridicat imediat în picioare.

Avocatul Mihai Preda a încremenit.

Alexandru s-a uitat confuz spre femeie, apoi fața i s-a albit brusc.

—Nu… nu se poate… —a bâiguit el.

Femeia s-a oprit lângă Ioana.

—Îmi cer scuze pentru întârziere, doamnă judecător —a spus calm—. Trafic infernal în București.

Ioana avea ochii plini de lacrimi.

—Mamă…

Toată sala a început să murmure.

Alexandru se uita de parcă văzuse o fantomă.

Pentru că femeia aceea era Elena Radu.

Mama Ioanei.

Femeia despre care el crezuse ani întregi că murise într-un accident în Italia.

Dar adevărul era cu totul altul.

Elena îl privi direct în ochi.

—Surprins, Alexandru?

Bărbatul nu putea scoate un cuvânt.

Judecătorul își drese vocea.

—Doamna Elena Radu… avocat principal al Baroului București?

—Da, domnule judecător.

În sală s-a făcut și mai liniște.

Elena Radu era unul dintre cei mai cunoscuți avocați din țară. O femeie care apăruse la televizor în procese uriașe și care câștigase cazuri imposibile. După un scandal public și probleme grave de sănătate, dispăruse complet din viața publică aproape șapte ani.

Iar acum intrase direct în procesul propriei fiice.

Alexandru și-a revenit primul.

—Ioana… tu știai?!

Ioana s-a ridicat încet.

—Da. Mama n-a murit niciodată. A fost plecată la tratament în străinătate. Iar eu am ascuns asta de tine.

—M-ai mințit?!

Elena a intervenit imediat.

—Nu. Ea s-a protejat.

Avocatul Mihai Preda și-a dres glasul.

—Domnule judecător, obiectăm acest spectacol emoțional—

—Ba eu obiectez —l-a întrerupt Elena calm— la transferurile ilegale făcute de clientul dumneavoastră în ultimele șase luni.

Unul dintre bărbații din spatele ei a pus pe masă un teanc gros de documente.

—Extrase bancare, contracte ascunse, firme pe numele unor interpuși și dovada că domnul Dumitrescu și-a mutat bunurile pentru a evita împărțirea lor legală.

Fața lui Alexandru s-a schimbat complet.

—Asta e absurd!

—Mai am și mesajele dumneavoastră —a continuat Elena fără să ridice tonul—. Inclusiv cele în care recunoașteți că ați blocat accesul soției la bani ca să o forțați să accepte condițiile impuse de dumneavoastră.

Judecătorul răsfoia deja documentele cu o expresie tot mai gravă.

—Domnule Dumitrescu… aceste acuzații sunt extrem de serioase.

Alexandru transpira.

Pentru prima dată în acea zi, aroganța dispăruse complet.

Elena s-a apropiat încet de masa lui.

—Ani întregi ai făcut-o pe fiica mea să creadă că nu valorează nimic fără tine. Ai controlat-o, ai umilit-o și ai crezut că banii cumpără orice.

Alexandru a încercat să spună ceva.

—Dar ai făcut o singură greșeală —a continuat ea—. Ai crezut că e singură.

Ioana plângea în liniște.

Nu de tristețe.

De ușurare.

Judecătorul a lovit masa cu ciocănelul.

—Instanța dispune înghețarea temporară a bunurilor domnului Dumitrescu până la finalizarea verificărilor financiare.

Alexandru s-a ridicat brusc.

—Nu puteți face asta!

—Ba da —a spus judecătorul rece—. Și încă nici n-am terminat.

Sala vuia.

Oamenii șopteau între ei, iar avocatul Mihai Preda nu mai părea deloc sigur pe el.

Alexandru s-a uitat disperat spre Ioana.

Dar femeia care stătuse ani întregi cu privirea în pământ îl privea acum direct în ochi.

Fără frică.

Fără să mai tremure.

Elena și-a pus mâna pe umărul fiicei sale.

—Gata. Nu mai ești singură.

Iar pentru prima dată după foarte mulți ani, Ioana chiar a crezut asta.