CUMNATA MEA A FORȚAT-O PE MAMA SĂ DOARMĂ

În mână aveam o valiză veche, ruptă pe la colțuri. Era a mamei. Una din acelea cu care pleca în tinerețe la rude, în vacanțele de vară la țară, când nu avea bani de concediu. Am împachetat-o repede, cu câteva lucruri din casă, dar era mai mult un simbol.

Jessica a rămas pironită în ușă, uitându-se la mine ca și cum venisem să o evacuez.

— Ai de gând să o lași pe mama în hol? am întrebat-o.

— E adultă, putea să spună că nu-i convine!

— Nu trebuia să spună. Tu trebuia să știi.

M-am uitat la ea de parcă aș fi văzut-o pentru prima oară. Machiată, parfumată, cu un halat de mătase peste o pijama de firmă. În spate, prin ușa întredeschisă, se vedea patul mare, neatins, cu perne aranjate ca-ntr-o reclamă.

M-am întors spre mama. Stătea cu capul în pământ, cu mâinile strânse în poală. Nu voia scandal. Nu voia ceartă. Voia doar să nu deranjeze.

— Hai, mamă. Mergem acasă, i-am zis.

— Dar nu vreau să stric concediul nimănui…

— Nu tu l-ai stricat. Hai să ne întoarcem într-un loc unde măcar ești respectată.

Jessica a făcut un pas în față.

— Stai puțin. N-are rost să dramatizăm. Dacă vrei, o mutăm în camera de jos. E o canapea…

— Nu, mulțumim. Canapeaua o ții pentru mama ta. A noastră merită un pat, o cameră și respect. Nu resturile tale.

În timp ce ieșeam, fratele meu a apărut pe scări. Avea o sticlă de bere în mână și o privire vinovată.

— Nu am vrut să se ajungă aici, a zis încet.

— Nici eu. Dar ai lăsat să se întâmple. Și asta spune tot.

Mama nu zicea nimic. În mașină, a tăcut până la ieșirea din oraș. Apoi și-a întors capul spre mine.

— Nu trebuia să te bagi.

— Ba da, mamă. Cine nu-și apără părinții când sunt umiliți n-are ce căuta în lume. Și dacă tăcem, le dăm voie să o facă din nou.

A oftat. O lacrimă i s-a prelins pe obraz. Nu de tristețe. Ci, poate, de ușurare.

— Mi-a fost rușine. Dar acum îți mulțumesc.

---

Două săptămâni mai târziu, am aflat că restul familiei începuse să vorbească. S-au împărțit în tabere, cum se întâmplă de obicei. Unii spuneau că am exagerat. Alții recunoșteau că Jessica fusese mereu „cu nasul pe sus”.

Fratele meu a venit într-o zi la mama acasă, cu un buchet de flori. Și-a cerut scuze. S-a oferit să repare ce se mai putea.

Mama l-a primit, dar ceva se schimbase. Nu-l mai privea ca pe băiatul ei, ci ca pe un adult care alesese să tacă, când nu trebuia.

Cât despre mine? N-am regretat nicio secundă. Uneori, cea mai mare dovadă de iubire nu e un cadou scump, ci un gest simplu: să nu lași pe nimeni să calce în picioare pe cei care te-au crescut.

Iar dacă totul a pornit de la o saltea pe un hol, s-a terminat cu un nou început. Unul în care mama a știut, în sfârșit, că nu mai e singură.