M-AM OPRIT PENTRU LAPTE PROASPĂT DE LA UN STRĂIN DE PE AUTOSTRADĂ

Am ridicat privirea spre el, iar ochii lui, de obicei liniștiți și opaci, păreau acum să se miște neliniștit, fugind de privirea mea.

Inima îmi bătea mai repede. M-am apropiat încet, fără să spun nimic, și am tras ușor cutia spre mine. El nu a făcut niciun gest să mă oprească, dar am simțit cum aerul dintre noi se încărcase cu o tensiune grea.

Capacul cutiei era doar pe jumătate închis. L-am ridicat încet și am rămas fără cuvinte. Înăuntru, într-un culcuș improvizat dintr-o pătură veche, stătea un cățeluș alb, cu urechile ușor pleoștite și ochii umezi, care m-a privit direct, ca și cum mă cunoștea de o viață.

— De ce e aici? am întrebat încet.

El a oftat. — L-am găsit aruncat în șanț acum trei zile. Tremura tot. N-am inima să-l las singur, dar nici nu am cum să-l țin. Am laptele ăsta… și el bea câte puțin.

Mi s-a strâns sufletul. Mi-am amintit instant de copilăria mea, de zilele când, la țară, bunica găsea pisoi sau câini părăsiți și ne învăța să avem grijă de ei. Îi spunea mereu lui tata: „Omul nu e om dacă nu-și face timp să hrănească o gură flămândă, fie ea de copil sau de animal.”

Am întins mâinile spre cutie, iar cățelușul, cu o mișcare timidă, s-a urcat în brațele mele. M-a mirosit ușor și apoi și-a lipit boticul cald de palma mea. Simțeam cum îmi tremură inima.

— Îl iau eu, am spus fără să mă gândesc prea mult.

El a rămas nemișcat câteva secunde, apoi a dat din cap, aproape imperceptibil. — Dacă îl luați, să aveți grijă de el. Are nevoie de mai mult decât lapte. Are nevoie de… oameni buni.

În acea zi nu am plecat doar cu sticla de lapte, ci și cu un suflet mic, care își găsise, în sfârșit, un drum spre casă. În mașină, cățelușul s-a așezat pe genunchii mei, iar eu, cu mâna stângă pe volan și dreapta mângâindu-l, simțeam că îmi umple viața de un fel de liniște pe care nu o mai cunoscusem.

Când am ajuns acasă, l-am așezat pe o pătură moale, i-am pus un bol cu lapte și l-am privit cum bea, cu ochii închiși, de parcă savura fiecare picătură. L-am numit „Albior” — pentru că îmi amintea de laptele acela curat și de diminețile senine de la țară.

Zilele au început să curgă altfel. Mă trezeam mai devreme, doar ca să-i fac micul dejun. Îl scoteam în curte, iar el alerga printre frunzele căzute, încercând să prindă razele soarelui cu lăbuțele.

În fiecare dimineață, continuam să merg pe același drum, să iau lapte de la acel bărbat. Nu mai eram două siluete necunoscute care schimbau doar o privire. Acum, ne salutam cu un zâmbet cald și, de fiecare dată când mă vedea cu Albior în brațe, privirea lui se lumina.

Povestea aceasta, care a început cu o marți haotică și o sticlă de lapte, s-a transformat într-o lecție simplă, dar profundă: uneori, cele mai frumoase întâlniri nu vin cu semne mari și strălucitoare. Vin pe un drum cu ceață, într-o dimineață obișnuită, de la un om tăcut, o sticlă de lapte și o cutie ascunsă sub masă.

Și, dintr-o dată, viața capătă un gust mai bun — la fel ca laptele acela care mi-a schimbat zilele.