În timpul nunții, soacra a venit la mine și mi-a smuls peruca

În liniștea grea care s-a așternut, am auzit o voce puternică și hotărâtă. Era preotul. A ridicat mâna și a spus răspicat:

— Destul! Aici e Casa Domnului, iar iubirea nu se batjocorește!

Toți ochii s-au întors spre el. Soacra, cu un zâmbet strâmb, încerca să pară că nu a făcut nimic grav. Dar privirea aspră a preotului a tăiat ca o lamă rece aerul din biserică.

— Fata aceasta a învins moartea, și stă astăzi aici pentru că Dumnezeu i-a dăruit viață. Iar dumneata, femeie, îndrăznești să râzi de suferința ei?

Cuvintele lui au căzut ca niște lovituri. În spatele meu, am simțit cum invitații, care mai devreme șușoteau și chicoteau, au tăcut rușinați. Unii chiar au început să murmure împotriva soacrei.

Atunci mirele meu a făcut un pas în față. M-a luat de mână, mi-a sărutat fruntea și a spus, cu glas tremurat, dar plin de hotărâre:

— Eu o iubesc așa cum este. Părul ei nu mă definește, nici boala prin care a trecut. Ea e puternică, e frumoasă, e femeia pe care am ales-o să îmi fie soție. Și dacă cineva nu poate accepta asta, să plece acum.

Un murmur de aprobare s-a ridicat din rândurile invitaților. Cineva a aplaudat, apoi alții s-au alăturat. Aplauzele au umplut biserica. Eu plângeam, dar de data aceasta lacrimile erau de recunoștință.

Soacra s-a înroșit toată. Încerca să spună ceva, dar nimeni nu o mai asculta. Din contră, rudele și chiar prietenele ei se uitau dezaprobator, rușinate de comportamentul ei.

Atunci, o bătrână din sat, vecină de-a familiei mirelui, s-a ridicat în picioare. Era cunoscută pentru înțelepciunea ei și, atunci când vorbea, toată lumea asculta.

— Femeie, să-ți fie rușine, — i-a spus soacrei. — Când o fată își pune viața în mâinile Domnului și acceptă cununia, nu mai contează nici boala, nici părul, nici trupul. Contează doar inima. Și fata asta are o inimă curată, pe care fiul tău a ales-o. Ține minte: părul poate să crească la loc, dar sufletul rău nu se schimbă.

Cuvintele bătrânei au căzut greu, ca un clopot de biserică. Soacra a coborât ochii și a rămas tăcută.

Eu am simțit atunci cum inima îmi e plină. Nu mai eram singură în lupta mea. Aveam alături un bărbat care mă iubea cu adevărat, oameni care m-au apărat și un Dumnezeu care mi-a oferit o a doua șansă.

Ceremonia a continuat. Mi-am șters lacrimile și am zâmbit. Nu pentru a ascunde durerea, ci pentru că am înțeles că acea zi, cu tot ce s-a întâmplat, nu era despre rușine, ci despre putere și iubire.

La finalul slujbei, mirele meu m-a privit și a spus:

— Promit să te iubesc mereu, cu sau fără păr, în sănătate și în boală, până la sfârșitul zilelor mele.

Și am știut atunci, în fața tuturor, că nimic nu va mai putea clătina legătura noastră.

Soacra? Ea a rămas singură într-un colț, fără aplauze, fără sprijin. Își mușca buzele și privea în podea, în timp ce oamenii o ocoleau. A înțeles, poate pentru prima dată, că răutatea se plătește.

Dar pentru mine, acel moment de umilință s-a transformat în triumf. Nu mai era rușinea unei capete chele, ci curajul unei femei care a învins boala și a găsit dragostea adevărată.

Și când am ieșit din biserică, soarele a luminat chipul meu descoperit. Nu am mai simțit nevoia să îmi acopăr capul. Pentru că în acea clipă am știut: frumusețea mea nu stătea în păr, ci în forța de a merge mai departe.

Aceasta a fost adevărata victorie. O nuntă nu doar a iubirii, ci și a renașterii mele.