Doctorii au spus că n-am mai ieșit vie din sala de nașteri

Cuvintele lor mi-au rămas în cap ca un cui ruginit, bătut adânc. Fiecare zi de comă a devenit o luptă mută. Nu mai eram doar un trup inert. Eram o mamă care refuza să moară.

Într-o dimineață, am simțit ceva diferit. Un junghi în degete. O arsură scurtă, dar clară. Am încercat din nou. Și din nou. Nimeni n-a observat. Dar eu știam. Corpul meu încă mă asculta.

Zilele au trecut. Vorbele lor reveneau mereu. Trei milioane de lei. Sicriu închis. Copilul meu.

Copilul meu.

În ziua a douăzeci și una, o infirmieră mai în vârstă, tanti Elena, mi-a vorbit în timp ce-mi schimba perfuzia. Avea glas blând, ca o mamă de la țară.

„Hai, mamă, dacă ne auzi… luptă. Am văzut destule minuni.”

Am strâns degetul ei.

A țipat.

Medicii au alergat. Lumini. Comenzi scurte. Cineva a spus că reacționez.

Margareta a apărut în salon cu fața albă ca varul. Daniel era după ea, pierdut. Emilia n-a venit.

Două zile mai târziu, am deschis ochii.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost tavanul. Al doilea, fața soțului meu. Nu plângea. Era speriat.

„Lucia…” a șoptit.

N-am putut vorbi. Dar am clipit. O dată. De două ori.

Au urmat anchete. Asigurarea a fost blocată. Conversațiile au ieșit la iveală. Baby monitorul fusese înregistrat. Tot.

Margareta a făcut un atac de panică când a fost chemată la declarații.

Daniel a încercat să explice. Prea târziu.

Iar Emilia… Emilia a dispărut din viața noastră în aceeași zi în care a fost chemată la spital. Și-a luat lucrurile din birou și n-a mai răspuns la telefon.

Copilul meu a trăit.

Eu am trăit.

Am divorțat. Am păstrat casa. Și, ironic, banii de asigurare au fost folosiți pentru tratamente și pentru viitorul copilului meu.

Astăzi, când îl țin în brațe, știu un lucru sigur.

Uneori, Dumnezeu te lasă să auzi tot.

Nu ca să te distrugă.

Ci ca să știi exact de cine să te ridici.