Dimineața zilei de 15 martie 1990 a început cu un cer plumburiu deasupra satului Sfântul Marin

Când cele două fete nu au ajuns acasă la prânz, Carmen a început să simtă că ceva nu e în regulă. Încă de dimineață avusese un nod în stomac, dar îl pusese pe seama vremii mohorâte. Pe la ora două, când niciuna dintre ele nu apărea, femeia a pornit spre școală, convinsă că poate autobuzul a întârziat din cauza ploii.

Când a ajuns acolo, curtea era deja goală. Doar portarul, un bărbat în vârstă, i-a spus că fetele nu fuseseră văzute deloc în acea zi. Cuvintele i-au tăiat picioarele. A început să alerge dintr-o sală în alta, strigându-le pe nume, sperând că poate erau prin bibliotecă sau la laborator. Dar nicăieri.

Profesorii s-au strâns în jurul ei, iar directoarea a chemat imediat poliția. În mai puțin de o oră, zvonul s-a răspândit în tot satul. Oamenii ieșeau din case, se uitau pe drum, prin grădini, pe lângă câmpuri. Nimeni nu-și amintea să le fi văzut după ce s-au urcat în autobuzul galben.

Nea Aureliu a fost găsit la câțiva kilometri mai departe, stând lângă autobuz, palid și tremurând. Motorul era oprit, iar ușa deschisă. Când polițiștii l-au întrebat ce s-a întâmplat, bărbatul a rostit doar atât:
— Au dispărut… pur și simplu au dispărut.

Înăuntru, scaunele erau pustii, dar pe podea au găsit o panglică neagră și o carte de matematică plină de noroi. Carmen a recunoscut-o imediat — era a Alexandrei. A căzut în genunchi, plângând în tăcere.

Căutările au durat zile întregi. Voluntari din tot județul s-au alăturat, scotocind fiecare colț de pădure și fiecare vale. În zadar. Niciun semn, nici măcar o urmă.

După o săptămână, oamenii din sat au început să spună că poate fetele fuseseră luate de cineva străin, unul dintre acele camioane care treceau în ziua aceea. Alții jurau că le-au văzut mergând pe jos spre pădure, ținându-se de mână.

Carmen nu mai dormea. Stătea noaptea cu radioul pornit, ascultând fiecare știre, sperând să audă ceva — orice. Într-o seară, pe la miezul nopții, a auzit un zgomot în curte. A ieșit, tremurând, și a văzut două umbre apropiindu-se încet.

Când s-au luminat fețele în bătaia lanternei, Carmen a scos un strigăt care a trezit tot satul. Erau ele. Umezi, obosiți, dar vii.

Fetele povesteau printre suspine că autobuzul fusese oprit de niște bărbați înarmați, care i-au obligat să coboare. Reușiseră să fugă și să se ascundă într-o veche cabană de vânătoare, unde au trăit doar cu apă și câteva mere găsite.

Nimeni n-a aflat vreodată cine erau acei bărbați sau ce căutau acolo, dar de atunci, drumul spre școală n-a mai fost niciodată același.

Iar Carmen, de fiecare dată când își vedea fetele plecând dimineața, le binecuvânta în gând și spunea încet, cu voce tremurată:
— Să vă întoarceți acasă, fetelor. Oricând, dar acasă.