– Tu glumești cu mine? Eu muncesc! Mâinile mele nu sunt pentru cratițe!

Costel a rămas cu gura căscată. Nu se aștepta ca Lenuța să-l privească drept în ochi, cu acea liniște rece pe care o au oamenii când nu mai au ce pierde. Pentru prima dată, ea nu mai tremura, nu mai ridica tonul, nu mai încerca să-l îmbuneze.

– Ale mele pentru ce sunt, Costele? Pentru mop, pentru farfurii, pentru spălatul ciorapilor tăi? – a întrebat ea, fără să clipească.

El a pufnit disprețuitor și a trântit ușa.

Seara, a încercat să o „pedepsească” tăcând. Dar tăcerea s-a întors împotriva lui. În bucătărie mirosea a prăjeală — nu pentru el, ci pentru mama Lenuței, care se mutase de curând la ele. Costel s-a ridicat, nervos, dar stomacul lui chiorăia mai tare decât mândria.

A căutat prin frigider, a scos un ou și o bucată de salam. A încercat să facă o omletă. Uleiul a sărit peste tot, iar fumul gros a umplut bucătăria. În zece minute, a ars tigaia. A deschis geamul și a trântit tigaia în chiuvetă.

– Asta-i ultima dată când mă umilesc așa! – a mormăit el.

Dar a doua zi, foamea a fost și mai mare.

Trei zile mai târziu, Lenuța se ducea liniștită la serviciu, iar Costel, deși încerca să se țină tare, începuse să-și spele singur hainele. La început, prost, cu pete de detergent și ciorapi de culori amestecate. Apoi, mai bine. Într-o seară, mama Lenuței i-a zâmbit ironic:

– Vezi, Costele, se poate. Nu ți-au căzut mâinile.

El nu i-a răspuns. S-a simțit mic. Nu din cauza vorbelor, ci pentru că, în oglinda din baie, și-a văzut fața obosită, barba nerasă și burta mare. Nu mai era bărbatul din tinerețe care promitea că o să-i mute munții din loc. Era doar un om care se obișnuise să fie servit.

Într-o dimineață, Lenuța s-a trezit mai devreme. A găsit în bucătărie o farfurie cu ouă prăjite și o cană de cafea. Alături, o hârtie:

„Îți mulțumesc că nu m-ai mai certat. Învăț. Poate e timpul să fim doi, nu una care trage și unul care stă.”

Lenuța s-a așezat la masă și a zâmbit. Nu era o împăcare clasică, nu era scuze cu flori. Era ceva mai profund — începutul unei schimbări reale.

Costel, rușinat dar sincer, a intrat în bucătărie.

– Nu-s perfecte, da’ măcar nu-s goale, – a zis el, arătând spre ouăle arse pe margini.

Lenuța a râs. Primul ei râs adevărat după ani.

Din ziua aceea, în casă nu s-a mai auzit niciun strigăt. Costel și-a păstrat obiceiul de a bombăni, dar o făcea mai încet, iar seara, în loc de scandal, se auzea clinchetul vesel al tacâmurilor spălate în doi.

Așa a început liniștea lor. Nu una perfectă, ci una câștigată cu răbdare, demnitate și câteva ouă prăjite.