Șeful meu milionar m-a acuzat că sunt un monstru cu fiica lui

Sala a amuțit pentru o secundă lungă, grea. Judecătorul și-a ajustat ochelarii, iar ecoul ciocănelului încă plutea în aer. Ana se foi pe scaun, strângând iepurașul până când degetele mici i s-au albit.

Mi-am coborât privirea. Îmi simțeam viața scurgându-se printre degete. Dacă verdictul era de vinovăție, nu pierdeam doar libertatea. Pierdeam tot: munca mea, numele meu, șansa de a mai fi vreodată privită ca un om.

Andreea s-a ridicat calmă. Vocea ei era fermă, fără tremur.

— Onorată instanță, cerem să fie audiată minora.

Irina a tresărit pentru prima dată. Un gest mic, dar l-am văzut. Mihai a strâns din dinți.

Ana s-a ridicat încet. Picioarele îi erau mici, dar pașii grei. Sala întreagă respira odată cu ea. Când a ajuns la microfon, a ridicat privirea. Nu spre tatăl ei. Nu spre Irina. Spre mine.

— Ana, a spus judecătorul blând, spune-ne ce s-a întâmplat.

Fetița a tăcut. O lacrimă i-a curs pe obraz. Apoi încă una.

— Tati…, a început ea, cu voce subțire. Eu… eu n-am fost lovită de tanti Ioana.

Un murmur a trecut prin sală ca un val.

Irina s-a ridicat brusc.

— Ana, ți-am spus ce…

— Nu! a strigat Ana, mai tare decât o auzisem vreodată. Nu mai vreau să mint!

Sala a încremenit.

— Irina m-a pus, a continuat ea printre sughițuri. Mi-a zis că dacă spun adevărul, tati o să mă lase singură. Mi-a făcut vânătaia cu fard. Tanti Ioana m-a iubit. M-a ținut în brațe. Nu m-a durut niciodată.

Mihai s-a prăbușit pe scaun. Fața i s-a golit de culoare.

Judecătorul a cerut ordine, dar nimeni nu mai vorbea. Doar Ana.

— În seara aia am făcut biscuiți. Am râs. Am adormit fericită.

Lacrimile mi-au curs fără să le mai pot opri. Andreea a pus pe masă bonurile, declarațiile vecinilor, mesajele salvate. Acum nu mai erau doar hârtii. Aveau suflet.

Irina a încercat să plece. Jandarmii au oprit-o.

Verdictul a venit clar. Răspicat.

Nevinovată.

Am ieșit din tribunal cu genunchii moi. Aerul de afară mirosea a ploaie și a început nou. Ana a alergat spre mine și m-a îmbrățișat. Am strâns-o cu grijă, ca pe ceva sfânt.

Mihai a venit spre noi, cu ochii roșii.

— Iartă-mă, Ioana. Am fost orb.

— Ai fost speriat, am spus încet. Important e că ai ales să asculți, până la urmă.

Irina a fost anchetată. Adevărul a ieșit la lumină. Nu peste noapte, dar sigur.

Eu m-am întors la viața mea simplă. Am găsit de lucru din nou. Nu într-o vilă mare, ci într-un apartament mic, plin de râsete. Uneori, Ana mă sună. Îmi spune ce note a mai luat. Încă îi place să coacă biscuiți.

Și de fiecare dată când aud râsul ei, știu un lucru sigur: adevărul poate fi îngropat o vreme, dar nu moare niciodată.