Chelnerița găsește fotografia mamei ei în portofelul unui miliardar

În acea noapte, Zoe nu a mai putut închide un ochi. Fotografia mamei ei îi ardea în minte ca o rană veche redeschisă. Evelyn murise când Zoe era abia la liceu, iar de atunci viața fetei fusese o succesiune de lipsuri, greutăți și nopți lungi de muncă. Dar mândria mamei ei, tăria aceea pe care o moștenise, nu o lăsau acum să cedeze.

A doua zi, în zori, Zoe a mers la apartamentul mic și vechi unde locuia. Pe pervazul ferestrei se mai afla încă ghiveciul cu mușcata roșie, pe care mama ei îl lăsase moștenire. „Să nu lași niciodată floarea asta să moară,” îi spusese odată Evelyn. Zoe își trecu mâna peste frunzele ude de rouă și simți cum îi vin în minte toate povețele de altădată: despre demnitate, despre adevăr și despre faptul că orice secret, oricât de bine ascuns, iese la iveală într-o zi.

Hotărâtă, Zoe a pornit să afle cine era acel bărbat.

Nu îi știa numele, dar îi rămăsese în minte ceasul scump, costumul croit impecabil, aerul de om obișnuit să comande. Întrebând ici-colo, prin clienții fideli ai localului, a aflat curând că fusese văzut și prin centrul orașului, intrând într-un sediu de sticlă și marmură — clădirea unei mari corporații.

Cu inima strânsă, Zoe s-a dus acolo. Portarul a încercat să o oprească, dar în ochii ei era un foc care nu putea fi stins. A intrat pe ușa rotativă și l-a zărit. Era același bărbat, urcând spre biroul de la etajele superioare.

— Domnule! strigă ea, vocea ei răsunând în holul imens.

Se întoarse, surprins, dar își recăpătă repede masca rece.
— Ți-am spus să uiți.

Dar Zoe făcu un pas înainte. — N-am cum să uit. Mama mea a fost tot ce am avut. Și vreau să știu de ce păstrai fotografia ei în portofel.

Pentru prima dată, privirea lui nu mai era de gheață. Un freamăt trecu prin ochii săi, ca o amintire pe care încercase s-o îngroape prea adânc.

— Evelyn… a șoptit el.

Zoe simți cum picioarele i se înmoaie. — Ai cunoscut-o.

El încuviință. — Am iubit-o.

Cuvintele acelea au căzut ca un trăsnet. Zoe simțea cum întreaga ei viață se rescria în acel moment.
— Și atunci… cine ești?

— Numele meu este Adrian Ionescu, spuse el, cu o solemnitate apăsătoare. Am fost logodnicul mamei tale, înainte ca ea să mă părăsească.

Zoe tresări. Mama ei nu îi vorbise niciodată despre un logodnic, despre un trecut ascuns. Evelyn îi povestise doar despre greutăți, despre muncă și despre curaj.

— De ce ai păstrat fotografia ei? întrebă Zoe, cu lacrimi în ochi.

Adrian oftă. — Pentru că n-am încetat niciodată s-o iubesc. Dar ea a ales alt drum, unul greu, departe de luxul și puterea mea. A ales să-și trăiască viața în simplitate, să te crească pe tine, cu demnitate. Și m-a rugat atunci, cu lacrimi în ochi, să n-o mai caut. Am respectat dorința ei… până azi.

Zoe simțea cum îi bate inima nebunește. Tot ce știa despre trecutul mamei se schimba acum. A privit bărbatul din fața ei și a înțeles: nu era doar un străin, nu era doar un miliardar rece. Era parte din povestea mamei ei, parte din propria ei poveste.

A ieșit afară, în aerul curat al dimineții, și a ridicat privirea spre cer. Simțea că mama ei o privește și că, în sfârșit, primea răspunsurile pe care le așteptase.

— Mulțumesc, mamă, a șoptit. Pentru dragoste. Pentru adevăr. Pentru tot.

Și, pentru prima dată după mult timp, Zoe a simțit că nu mai e singură.