Polițistul condamnat a cerut voie să-și vadă câinele pentru ultima oară

Rex a pornit în fugă spre masa judecătorului, lătrând scurt, dar puternic. Toți au încremenit. Grefierul a făcut un pas înapoi, speriat, însă câinele nu avea nicio intenție de atac. A ajuns în fața judecătorului, s-a oprit brusc și a început să scormonească podeaua cu labele, scoțând un mic obiect din buzunarul unei haine căzute de pe un scaun din apropiere.

Era un bilet mototolit. Judecătorul a ridicat o sprânceană, iar un polițist s-a apropiat, luând hârtia din gura câinelui. A desfăcut-o. Câteva secunde mai târziu, sala a rămas fără aer.

Pe bilet era o recunoaștere scrisă de mână. Procurorul care condusese ancheta își mărturisea implicarea într-o rețea de corupție, menționând că Alex fusese forțat să semneze un document fals pentru a acoperi urmele adevăratului vinovat.

— E… e scrisul meu, dar… — a bâiguit procurorul, palid. — Cum a ajuns asta aici?

Judecătorul s-a ridicat în picioare. Toată lumea privea spre Rex, care stătea acum nemișcat, cu privirea îndreptată spre stăpânul său, de parcă ar fi spus: „Ți-am promis că te voi salva.”

Alex nu mai putea rosti un cuvânt. Îl privea pe câinele său cu ochii plini de lacrimi. În câteva minute, sala de judecată s-a transformat într-un haos. Avocații vorbeau unii peste alții, iar jandarmii au fost chemați să-l rețină pe procuror.

Judecătorul, vizibil emoționat, a cerut o pauză de zece minute. Când s-a întors, a vorbit pe un ton diferit — mai blând, dar hotărât.

— Domnule Munteanu, dovezile nou apărute schimbă totul. Procesul se suspendă până la verificarea acestui document. Iar dumneavoastră… sunteți liber să plecați, deocamdată.

Alex a rămas nemișcat, incapabil să creadă. Abia când Rex s-a apropiat din nou și i-a pus lăbuța pe genunchi, a izbucnit în plâns.

— Ai fost singurul care n-a renunțat la mine… — a murmurat el, mângâindu-l pe cap.

După câteva zile, adevărul a ieșit la iveală. Procurorul fusese implicat într-o schemă de mită uriașă, iar Alex fusese doar un pion de sacrificiu. Cazul a făcut valuri în toată presa, iar imaginea lui Rex, cu ochii plini de curaj și devotament, a apărut peste tot.

Când Alex a ieșit în fața tribunalului, oamenii îl aplaudau. Dar el nu s-a oprit pentru interviuri, nici nu a vrut să vorbească despre nedreptate. S-a aplecat, a luat lesa câinelui și i-a șoptit:

— Hai acasă, băiete. Destul pentru o viață…

În acea seară, în curtea unei case modeste de la marginea unui sat din Argeș, Alex a stat pe bancă, privind apusul. Rex se întinsese la picioarele lui, cu botul sprijinit pe ghetele vechi de polițist.

Pentru prima dată după ani de zile, liniștea nu-l mai apăsa. Știa că viața lui nu va mai fi ca înainte, dar simțea că poate începe din nou.

A doua zi s-a dus la primărie și s-a oferit voluntar să ajute la dresajul câinilor din adăpostul local. Nu pentru bani, nu pentru recunoaștere. Doar pentru că știa, mai bine ca oricine, cât de mult poate însemna un animal care te iubește necondiționat.

Lunile au trecut, iar oamenii veneau din toată țara să-l vadă pe fostul polițist și pe câinele care i-a salvat viața. Mulți îi cereau sfaturi, alții doar voiau să-i strângă mâna.

Într-o zi, o femeie în vârstă s-a apropiat timid, ținând în brațe un cățel slăbit.

— L-am găsit pe marginea drumului, zise ea. Nu credeam că mai are vreo șansă.

Alex a zâmbit și a luat puiul în brațe.

— Toți avem o șansă, doamnă. Uneori, trebuie doar cineva să creadă în noi.

Și privind către Rex, care se ridicase și dădea vesel din coadă, a adăugat încet:

— Eu am avut norocul ca acel „cineva” să aibă patru lăbuțe și o inimă mai mare decât a multor oameni.

Rex a lătrat scurt, de parcă ar fi confirmat fiecare cuvânt.

Și în acea clipă, pentru Alex Munteanu, lumea redevenise un loc bun.