„Voi fi slujitorul tău pentru totdeauna

Din tăcerea pieței, se desprinse brusc o voce caldă, dar fermă.

— Omule, de ce plângi cu atâta durere?

Santiago ridică privirea. În fața lui stătea o femeie îmbrăcată în negru, cu basma legată sub bărbie, semn de văduvie. Ochii ei verzi, luminoși în ciuda durerii, îl priveau cu atenție. Era Ana, o tânără rămasă singură după ce bărbatul ei căzuse la pădure, strivit de un copac.

— Am doi copii… și nicio cale de a-i hrăni, răspunse Santiago, încercând să-și stăpânească lacrimile. Doctorul spune că doar laptele matern îi poate salva.

Ana își lăsă privirea pe gemenii adormiți, trupurile lor micuțe mișcându-se ușor în somn. O cutremură amintirea propriului prunc pierdut la naștere, o rană ce încă sângera în sufletul ei. Întinse mâna și, fără să stea pe gânduri, îi atinse fruntea unuia dintre gemeni.

— Dumnezeu nu m-a binecuvântat să păstrez copilul meu, dar poate m-a trimis să-i salvez pe ai tăi, șopti ea, cu o hotărâre neașteptată.

Santiago o privi uluit.

— Aș face orice, orice îmi vei cere, doar să trăiască! Voi fi slujitorul tău pentru totdeauna, îți voi lucra pământul, îți voi ridica casa, doar salvează-i!

În acea clipă, ceva se frânse și se lipi la loc în inima Anei. Nu era doar mila care o împingea să accepte, ci și un sentiment de rost, de chemare. Îi făcu semn lui Santiago să o urmeze.

Au intrat în casa ei, o locuință mică, cu pereți albi și miros de lemn proaspăt. În colț, o icoană a Maicii Domnului strălucea slab în lumina ce se strecura prin fereastră. Ana se așeză pe un scaun și luă unul dintre copii în brațe.

Santiago, cu ochii umezi, privea cum pruncul începea să sugă, iar viața părea să se întoarcă în obrajii lui palizi. Era ca o minune.

— Mulțumesc, șopti el, căzând în genunchi. Îți promit, Ana, viața mea îți aparține.

În săptămânile ce au urmat, satul întreg începu să vorbească despre legătura dintre văduvă și țăran. Oamenii șușoteau la târg, iar unii ridicau sprâncenele cu judecată. Dar nimeni nu putea nega că gemenii înfloreau, iar Ana părea mai vie ca oricând.

Zilele se scurgeau între muncile câmpului, pe care Santiago le făcea cu trudă, și îngrijirea copiilor, la care Ana se dedica cu o blândețe de mamă adevărată. În serile liniștite, după ce îi adormeau, el îi aducea flori de câmp, iar ea îi punea în față mâncare caldă. Fără să-și dea seama, între ei se țesea un fir nevăzut, mai puternic decât judecata oamenilor.

Într-o duminică, după slujba de la biserică, preotul satului, un bătrân cu glas domol, îi chemă în pridvor.

— Copiii aceștia au nevoie de o familie, nu doar de lapte și trudă. Dumnezeu v-a pus împreună cu un rost. Nu vă încăpățânați să trăiți separați.

Cuvintele lui căzură greu, dar adevărat, în sufletele lor. Seara, când luna lumina ulița, Santiago își făcu curaj.

— Ana… nu-ți cer nimic din obligație. Dar dacă și tu simți… putem fi o familie adevărată. Eu te voi respecta toată viața și îți voi iubi copiii, fie că sunt ai mei, fie că nu.

Ana îl privi lung, apoi își coborî ochii spre gemeni, care dormeau liniștiți între ei. Un zâmbet cald îi înflori pe buze.

— Poate că nu mi-a fost dat să am copilul meu, dar Dumnezeu mi-a trimis doi. Și poate mi-a trimis și un om bun, ca să nu mai trăiesc singură.

Atunci, în liniștea casei, amândoi înțeleseră că destinul lor fusese rescris. Nu mai erau văduvă și țăran, ci mamă și tată, uniți de o dragoste născută din sacrificiu, durere și speranță.

Și satul, cu tot cu șoaptele și judecățile lui, fu nevoit să accepte că uneori cele mai mari minuni se nasc din cea mai adâncă disperare.

În ochii gemenilor, care creșteau sănătoși și voioși, se vedea dovada vie că iubirea adevărată hrănește nu doar trupul, ci și sufletul.

Iar Santiago și Ana, legați acum pentru totdeauna, știau că nu mai există povară pe lume pe care să n-o poată duce împreună.