În timpul cinei la restaurant, chiar înainte de prima noapte de căsnicie,

Valentin stătea pe marginea patului, cu mâinile sprijinite pe genunchi, privind fix în podea. Lampa de pe noptieră arunca o lumină gălbuie, iar umbra lui tremura pe perete. Pe noptieră, lângă telefonul meu, era o sticluță mică, transparentă, pe jumătate goală.

— Ce e asta? am întrebat, simțind cum inima îmi bate în gât.

A ridicat privirea, încet, și un zâmbet rece i-a trecut pe buze.
— Doar ceva care trebuia să te ajute să dormi bine în prima noapte, draga mea.

Am făcut un pas înapoi. În vocea lui era ceva straniu, un calm forțat, care îmi sporea teama. Am privit din nou sticluța. Scrisul de pe etichetă era aproape șters, dar am reușit să citesc un singur cuvânt: somnifer.

În clipa aceea, imaginea chelnerului mi-a revenit în minte. Tonul acela grăbit, speriat… El știa ceva. Mi-a fost clar că în paharul acela nu era doar vin.

Am încercat să par liniștită.
— Mă duc să iau un pahar cu apă, am zis, trăgând de timp.

— Stai, a zis el, ridicându-se brusc. Te ajut eu.

M-a apucat ușor de braț. Zâmbetul îi dispăruse. Ochii îi erau tulburi, aproape goi. M-am smuls instinctiv și am fugit spre bucătărie. Ușa s-a trântit în urma mea. Mi-am ținut respirația, încercând să gândesc repede. Pe masă era geanta mea. Telefonul! Am apucat repede mobilul și am sunat la poliție, cu mâinile tremurând.

Valentin bătea în ușă.
— Deschide, iubito! Te rog… am exagerat puțin, dar nu voiam să-ți fac rău!

Glasul lui era disperat, dar în el se simțea o nebunie care mă înfiora. Am închis ochii și am apăsat butonul de trimitere. Câteva minute mai târziu, am auzit sirenele în depărtare.

Când polițiștii au intrat, el stătea deja pe podea, cu fața în mâini. În buzunarul hainei au găsit o pungă mică, cu un praf alb.

— A zis că era doar pentru liniște, a murmurat unul dintre polițiști.

M-am prăbușit pe scaun. Îmi tremurau genunchii. Îmi dădeam seama că, la un pas, aș fi putut fi o știre tristă la televizor.

Mai târziu, am aflat că Valentin avea datorii uriașe și o poliță de asigurare pe numele meu. Totul fusese planificat.

Au trecut luni de atunci. Încă tresar când aud zgomote neașteptate. Dar știu că viața mi-a mai oferit o șansă.

Câteodată, seara, când trec pe lângă acel restaurant, îmi aduc aminte de chelnerul care mi-a salvat viața cu o simplă frază.
— Vă rog, nu beți din paharul din stânga.

Și în fiecare zi, de atunci, trăiesc cu o recunoștință tăcută… pentru că am ascultat acel avertisment șoptit.