Banca a sunat: „Soțul dumneavoastră este aici cu o femeie identică cu dumneavoastră. Nu era plecat…?”

Mi-a luat câteva secunde să respir din nou.

Nu pentru că n-aș fi înțeles ce văd, ci pentru că înțelegeam prea bine.

Nu era o străină aleasă la întâmplare.

Era o copie.

Sau, mai bine spus, o versiune pregătită din timp.

„Nu e o coincidență”, am spus încet, mai mult pentru mine.

Angajatul a dat din cap, fără să mă privească.

„De asta v-am chemat.”

M-am ridicat. Picioarele încă îmi tremurau, dar m-au ținut.

Am cerut să ies din birou.

Când am intrat în hol, soțul meu s-a întors primul.

Privirea lui s-a schimbat într-o fracțiune de secundă.

Pentru prima dată în 37 de ani, l-am văzut speriat.

Femeia de lângă el a înghețat.

Pentru o clipă, ne-am privit față în față.

Două femei asemănătoare la exterior.

Dar numai una avea o viață întreagă în spate.

„Ce caută ea aici?” a spus soțul meu, ridicând vocea.

Nu „ce cauți tu”.

Ci „ea”.

Atunci am înțeles tot.

Am cerut să văd actele.

Hârtiile erau pregătite.

Un credit mare.
O ipotecă.
Un transfer de sume importante, în lei, din conturile noastre comune.

Totul urma să se facă „cu acordul soției”.

Soția lui.

Adică oricare dintre noi, atâta timp cât semnătura semăna.

Am scos buletinul.

L-am pus pe masă.

Am cerut să fie verificat.

Diferențele au apărut imediat.

Detalii mici, dar imposibil de ignorat.

Femeia a început să plângă.

Nu de rușine.

De frică.

Soțul meu a tăcut.

Tăcerea lui a spus mai mult decât orice explicație.

În următoarele ore, adevărul a ieșit la iveală, bucată cu bucată.

O relație veche.
O femeie mai tânără, pregătită din timp.
Acte false.
Planuri făcute pe ascuns.

Nu voia doar să mă înșele.

Voia să mă înlocuiască.

Să-mi ia numele.
Semnătura.
Viața.

Când am ieșit din bancă, era deja seară.

Orașul arăta la fel.

Dar eu nu mai eram aceeași.

Nu am țipat.
Nu am făcut scandal.

Am mers acasă.

În zilele următoare, am vorbit cu un avocat.

Am separat conturile.

Am cerut divorțul.

Am pus cap la cap o viață întreagă și am realizat ceva dureros, dar eliberator.

Timp de ani de zile, am trăit pentru alții.

Pentru copii.
Pentru firmă.
Pentru liniștea lui.

M-am pierdut pe mine.

Iar cineva a profitat de asta.

Astăzi locuiesc într-un apartament mai mic.

Nu mai port paltonul vechi.

Mi-am schimbat tunsoarea.

Nu ca să fug.

Ci ca să mă regăsesc.

Și, de fiecare dată când sună telefonul la o oră ciudată, răspund fără frică.

Pentru că știu un lucru sigur.

Viața mea nu mai poate fi purtată ca o mască de nimeni.