„Zece ani am răbdat și am mestecat salata lui ieftină, dar într-o seară m-am ridicat,

„O să vezi”, am răspuns eu, făcând semn ospătarului. „Am îndrăznit să comand pentru noi.”

Ochii lui s-au îngustat, dar n-a spus nimic. Ospătarul a adus primul fel — bisque de homar. Ochii lui Marcu s-au mărit, dar a rămas tăcut. Apoi a venit filetul mignon, gătit perfect. Am umplut paharele cu cel mai bun vin al casei și l-am privit cum devine tot mai neliniștit.

„Emma, nu înțeleg, — a spus el precaut. „Am fost aici chiar ieri. Care e ocazia?”

L-am privit în ochi și am zâmbit larg, cu o liniște pe care nu o mai simțisem demult. „Ocazia este simplă, dragă: astăzi sărbătorim sfârșitul. Sfârșitul a zece ani de umilință.”

În jurul nostru, câțiva clienți ridicaseră privirea curioși. Ospătarii schimbau priviri discrete, ca și cum ar fi știut că urmează ceva. Marcu a înțepenit, dar nu a spus nimic.

„Ți-ai bătut joc de mine prea mult timp, Marcu”, am continuat, ridicând paharul de vin. „M-ai redus la o simplă salată pe când tu te lăfăiai în opulență. Dar azi, fiecare îmbucătură pe care o vei lua îți va aminti că nimic nu mai e sub controlul tău.”

El a încercat să râdă, dar râsul i s-a frânt pe jumătate. „Emma, faci o scenă…”

„O scenă?” am întrerupt eu, ridicând vocea doar atât cât să fiu auzită. „Ai transformat căsnicia noastră într-un teatru ieftin de putere și batjocură. Ei bine, acum publicul e aici. Și tu ești actorul principal.”

Câteva murmure s-au ridicat dintre mese. Cineva chiar a aplaudat discret. Marcu a roșit.

Ospătarul a adus desertul — două sufleuri de ciocolată. Eu am gustat din al meu, calmă, savurând dulceața. Marcu nu a atins farfuria. Mâinile îi tremurau.

„Știi ce e cel mai frumos?” am spus, lăsând lingurița jos. „Că nota de plată nu va fi împărțită. O vei plăti singur. Cu cardul pe care îl ții ascuns. Știi tu care.”

Ochii i s-au mărit, iar aerul superior s-a topit instantaneu. Într-o clipă, a înțeles că știam. Știam de contul secret, de economiile puse deoparte, ascunse de mine.

Am făcut semn ospătarului. „Nota, vă rog. Totul pe contul domnului.”

Liniștea din restaurant era apăsătoare. Marcu s-a bâlbâit, dar ospătarul deja îi întinsese bonul. Cu mâini tremurânde, a scos cardul. Murmure de satisfacție au trecut printre clienți, ca și cum ar fi asistat la un act de dreptate.

Când tranzacția a fost aprobată, m-am ridicat. Rochia roșie îmi strălucea în lumina candelabrului. „Mulțumesc pentru zece ani de lecții amare, Marcu. Astăzi, însă, e ultima.”

Am făcut un pas spre ieșire, iar oamenii din restaurant s-au ridicat în picioare, unii aplaudând, alții zâmbind complice. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.

Afară, aerul serii mirosea a flori de tei, ca la începutul verilor românești din copilăria mea. Am inspirat adânc și am zâmbit. Nu mai eram soția care înghite tăcut salata altcuiva. Eram o femeie renăscută, gata să-și croiască drumul.

Și, în pașii mei siguri pe caldarâmul strălucitor, am știut că viața abia atunci începea.