Povești

Alungându-și soția, bărbatul râdea că ei i-a rămas doar un frigider vechi

Băiatul a ridicat-o, bombănind, și împreună, ca doi aliați ai nefericirii, au pășit în scara întunecoasă, cu miros de umezeală și parfum ieftin de pisici.

Ușa apartamentului a scârțâit, lăsându-i să pătrundă în liniștea și praful adunate. Totul era acoperit cu cearșafuri albe, perdelele trase, iar lumina slabă a străzii contura doar praful dansând în aer. Mirosul vechilor cărți se împletea cu o tristețe profundă — mirosul unei case părăsite. Sergiu a lăsat geanta, a privit împrejur ca un gospodar și a rostit sentința:

— Mda, aici e de muncă… O săptămână, dacă lucrăm amândoi.

Marina a zâmbit slab. Pragmatismul lui aducea o scânteie de viață în atmosfera grea. Îl privea: slab, firav, dar cu un chip serios. Știa că după ce o va ajuta, va pleca iar pe stradă, în frig și pericol.

— Ascultă, Sergiu, — spuse ea hotărât. — E târziu. Rămâi aici peste noapte. Afară e frig.

Băiatul ridică ochii mirați. O clipă, în ei se ivise neîncrederea — dar apoi doar încuviință din cap.

Seara, după o cină modestă — pâine și brânză, luate de la magazinul din colț — stăteau în bucătărie. Spălat și încălzit, Sergiu arăta aproape ca un copil obișnuit, dintr-o casă normală. Și-a spus povestea — fără milă, fără lacrimi. Părinții lui beau. Un incendiu în baracă. Ei au murit. El a supraviețuit. A fost dus la centru, dar a fugit.

— Nu vreau la casa de copii, — a zis, privind în cana goală. — Spun că de acolo ajungi direct la pușcărie. E ca un bilet spre sărăcie. Mai bine pe stradă…

Marina l-a privit îndelung, cu inima strânsă. Cuvintele băiatului îi răsunau în minte ca un ecou al propriei copilării, când și ea simțise că viața i-a luat prea devreme părinții. O înțelese fără să fie nevoie de alte explicații.

Se ridică și trase încet sertarul din bufetul vechi, unde bunica obișnuia să țină câteva icoane și o cutiuță cu lumânări. Aprinse una, iar flacăra galbenă dansă ușor, umplând camera cu o căldură stranie.

— Bunica spunea mereu că nicio casă nu rămâne pustie atâta timp cât arde o lumânare, — șopti ea, mai mult pentru sine.

Sergiu o privea cu atenție, ca și cum încerca să înțeleagă fiecare cuvânt. Marina puse lumânarea pe masă și îi zâmbi pentru prima dată cu adevărat.

— Știi, în satul bunicii, după înmormântare, oamenii nu se lăsau copleșiți de tristețe. Se adunau, povesteau, făceau colivă și împărțeau vecinilor, crezând că sufletul celui plecat se încălzește de la bunătatea lăsată pe pământ.

— Colivă? — întrebă Sergiu, nedumerit.

— Un fel de grâu fiert, cu miere și nucă. Simplu, dar cu gust de sărbătoare și amintiri.

În mintea Marinei încolți un gând nebunesc. Poate nu era întâmplător că acest copil apăruse în viața ei tocmai acum. Poate că era un semn. O șansă să nu mai fie singură, să dea sens unei case pline doar de umbre.

A doua zi dimineață, au mers împreună la piață. Marina cumpără grâu, nuci, miere și câteva mere roșii. Sergiu se ținea după ea, curios de fiecare mișcare. La întoarcere, în bucătăria mică, aburii din oală ridicau miros de copilărie. Marina simțea că pentru prima oară după ani întregi face ceva cu sufletul, nu din obligație.

— Gustă, — îi întinse ea o lingură din coliva abia amestecată.

Sergiu luă o gură și ochii i se luminara.

— E bună! Seamănă cu orezul cu lapte, dar e mai… dulce.

Râsul lui sincer umplu casa, spălându-i pereții de tăcerea grea ce îi apăsa. Marina simți că bunica o privește de undeva, mulțumită.

În zilele următoare, apartamentul începu să prindă viață. Împreună spălau perdele, aeriseau, ștergeau praful. Sergiu cânta uneori câte un refren de pe stradă, iar Marina fredona colinde pe care le știa de mică. Era toamnă târzie, dar în sufletul ei răsărea primăvara.

Vecinii, mirându-se de luminile aprinse în apartamentul de la etajul șapte, au început să bată la ușă. O bătrânică aduse sarmale într-o cratiță emailată, un alt vecin veni cu un sac de lemne pentru sobiță. „E bine că nu mai e gol acolo sus”, spuneau.

Marina înțelese atunci cât de adânc dorise mereu un „acasă” adevărat. Nu unul construit pe minciuni și dispreț, cum fusese cu Andrei, ci unul unde oamenii se sprijină unii pe alții.

Sergiu nu mai dormea pe străzi. Îi pregătea în fiecare seară o cană cu ceai și un pat cald. În ochii lui, ea vedea recunoștința, dar și o teamă mută că într-o zi va fi alungat din nou.

Într-o duminică dimineață, Marina aprinse iar lumânarea de la icoană și îngenunche lângă fereastră.

— Bunico, îți promit că nu voi mai fi singură. Și că-l voi crește pe Sergiu cum m-ai crescut tu pe mine.

Atunci, în liniștea camerei, simți pentru prima oară că povara din suflet i se ridică. Viața ei nu se sfârșise. Din contră, abia începea.

Și în acel apartament vechi, unde altădată plânsul îi înmuia pereții, acum răsuna râsul curat al unui copil care învăța din nou să creadă în familie.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.