În fiecare zi blestemată, după muncă, trebuia să mai trudesc și în bucătărie

Inna îl privi pe soțul ei, dar el se făcea că nu înțelege aluziile.

Era a treia sau a patra oară când Oleg venea „în vizită”, dar doar ca să mănânce. Inna suspină adânc, își mușcă buza și începu să pună cartofi cu pui în farfurii. Le așeză în fața bărbaților fără nici urmă de zâmbet.

Oleg, instalat confortabil la masă, trase adânc în piept mirosul mâncării și, cu gura plină, bolborosi:
— Auzi, Inna, nu e și ceva fel întâi? Că n-am mâncat nimic toată ziua… doar cafeaua de dimineață.

„Ce sunt eu, cantină? Poate vrei și compot?” — îi fulgeră prin minte. Dar cu voce joasă spuse doar:
— Este. Îți pun acum.

Se apropie de plită, trase o oală și turnă supa într-o farfurie adâncă, pe care o puse în fața lui Oleg. Acesta nici nu mulțumi. Doar mânca, ca și cum așa era normal.

După cină, bărbații împinseră farfuriile goale spre marginea mesei, iar Aleș se întinse alene:
— Ooo, ce bine a mers… Inna, ești o maestră în bucătărie, ca întotdeauna.

Între timp, Oleg se ridică, se întinse de tot, trosnindu-și spatele, și se îndreptă spre sufragerie. Văzând canapeaua, era gata să se lase pe ea, cu hainele murdare de șantier, când în spatele lui se auzi un strigăt puternic, aproape țipător:
— Nuuuu!

Tresări și se întoarse. Inna stătea în ușa bucătăriei, cu mâinile la piept, privindu-l ca pe un obiect exploziv.
— În hainele astea — să nu te așezi pe canapea! E nouă, să știi.

Oleg ridică sprâncenele, întorcându-se spre Aleș, parcă întrebând: „Ce are?” Dar acesta doar ridică din umeri și se afundă din nou în telefon.

Inna își șterse mâinile de șorț și ieși din bucătărie. Glasul ei era calm, dar rece ca gheața:
— Dacă vă e foame — vă hrănesc. Dar, scuzați, ospitalitatea fără limite nu e specialitatea mea. Asta e casă, nu zonă de odihnă pentru muncitori. Oleg, ai apartamentul tău — odihnește-te acolo. Sau măcar spală-te și schimbă-te înainte să te întinzi pe canapeaua noastră. Aleș, tu ești stăpân aici, dar eu nu sunt servitoare.

Și, cu aceste cuvinte, se închise în baie. Dincolo de ușă se auzi apa pornită. Oleg rămase în mijlocul camerei, scărpinându-se în cap, iar Aleș încruntă sprâncenele.
— Ce-a apucat-o? — întrebă el pe fratele său.

După acea seară, Oleg nu mai apăru la ei. Nici a doua zi, nici după două, nici duminică — ceea ce era surprinzător. Inna, în tăcere, se bucura. Simțea o ușurare, amestecată însă cu o neliniște:
„Oare nu cumva doar așteaptă momentul?”

Trecuse o săptămână. Inna era aproape convinsă că vorbele ei au avut efect, că Oleg înțelesese că nu e normal să vină în altă casă ca la cantină. Dar, într-o seară de vineri, abia apucase să-și dea jos pantofii și să pună o oală cu hrișcă pe foc, când în broască se răsuci cheia. Intra Aleș, strănută zgomotos, apoi strigă spre ușă:
— Haideți, ce mai stați?

Inna încremeni. Mai întâi apăru Oleg — cu o mutră satisfăcută și un tricou surprinzător de curat. După el — soția lui, Lenuța, cu părul prins sus și privirea sigură. Iar în spate, doi băieți: unul cu ghiozdanul în spate, altul cu o sabie de plastic și gura murdară de ciocolată.
— Bună, Inna! — spuse vesel Lenuța. — Sper că nu venim prea devreme? Am zis să trecem pe aici cât timp Oleg mai cară niște cutii. Oricum, acum stăm aproape!

Inna încuviință din cap, se întoarse încet spre plită și stinse focul. Hrișca fierbea și sfârâia, la fel ca iritarea ei. Își șterse mâinile de prosop și se răsuci spre ei:

— Văd că v-ați instalat comod, — spuse ea cu o voce tăioasă, dar controlată. — Poftiți, intrați… că doar e loc destul, nu?

Copiii deja se buluceau în sufragerie, râzând, alergând după sabia de plastic. Oleg trânti două cutii lângă ușă și își șterse fruntea cu dosul palmei. Lenuța, cu zâmbetul ei bine exersat, se așeză la masă ca și cum era deja stăpâna casei.

Inna își simțea tâmplele pulsând. Casa ei, refugiul ei după o zi de muncă, devenise câmp de popas pentru rude.

— Ce gătești? — întrebă Lenuța, ridicând capacul de pe oală fără să ceară voie. — Hrișcă? Eh, copiii mei nu prea mănâncă, dar găsim noi ceva.

Inna se uită la ea și, pentru prima dată, simți că s-a umplut paharul. Îi răsunau în minte vorbele bunicii ei din copilărie: „Femeia e stâlpul casei, dar și stâlpul se poate prăbuși dacă-l tot lovești.”

Își îndreptă spatele, își strânse șorțul și spuse clar:
— Nu. Copiii tăi mănâncă acasă la voi. Aici nu-i pensiune.

Lenuța clipi surprinsă, iar Oleg izbucni într-un râs grosolan:
— Las-o, fată, că a avut zi grea la muncă.

Dar Inna nu mai tăcea.
— Zi grea? — vocea ei se ridică. — În fiecare zi e grea! Muncesc, gătesc, fac curat și ce primesc? O casă plină de oameni care mă iau de bună!

Aleș, până atunci tăcut, încercă să intervină:
— Hai, Inno, nu face scandal…

— Scandal? — îl întrerupse ea. — Nu, Aleș. Asta nu e scandal. E adevăr. Eu nu sunt sluga nimănui!

Copiii se opriseră din joacă, privind cu ochii mari. Lenuța roșise, iar Oleg încerca să-și ascundă iritarea sub o grimasă.

Inna își scoase șorțul și îl lăsă pe masă.
— Vreți să stați aici? Foarte bine. Dar de azi înainte, fiecare gătește și mănâncă în casa lui. Eu nu mai fac mâncare pentru jumătate de bloc.

Se duse în dormitor, scoase din dulap lenjeria proaspăt schimbată și începu să strângă hainele murdare ale soțului. Așezându-le într-un lighean, le puse în fața lui Aleș.
— Tu vrei să fii frate bun? Foarte bine. Fii. Dar soț fii aici, în casa ta. Sau, dacă nu, du-te și stai acolo, la ei.

Se făcuse liniște. Doar ticăitul ceasului din bucătărie se auzea. Oleg își înhăță cutiile și își chema copiii:
— Hai, gata, mergem.

Lenuța, cu buzele strânse, îi urma. Înainte să iasă, se întoarse spre Inna:
— Puteai să spui mai frumos.

— Nu, — răspunse Inna, cu ochii scânteind. — Am spus exact cum trebuie.

Ușa se trânti și liniștea coborî peste apartament. Aleș rămase cu privirea în podea.

— Inno… poate ai dreptate…

Ea îl privi lung.
— Nu poate, Aleș. Am.

În acea seară, pentru prima dată după mult timp, Inna a dormit liniștită. Știa că pusese o limită, una care trebuia pusă de mult. Și, undeva în adâncul sufletului, simțea că tocmai își recăpătase demnitatea.