După ce am petrecut șase luni cosând de mână rochia de mireasă a fiicei mele

…Elena stătea în colțul sălii de evenimente, cu rochia împăturită atent în brațe, fără să știe ce să facă cu ea. O parte din ea voia s-o arunce, să scape de durere, dar cealaltă… cealaltă parte încă mai spera.

Invitații începeau să sosească, muzica se auzea încet, iar luminile calde dădeau sălii un aer festiv. Toți păreau fericiți, iar Elena simțea că ea era singura care se ținea bucăți pe dinăuntru.

Așa a găsit-o Andrei, fratele Sofiei, îmbrăcat impecabil în costum și cu ochii la fel de blânzi ca ai tatălui lor.

— Mamă… ce faci aici? De ce plângi?
Elena a încercat să zâmbească, dar i-au tremurat buzele.
— Lasă, mamă, nu contează…

Andrei nu s-a lăsat. A văzut rochia și a înțeles imediat, fără explicații lungi. S-a uitat la ea, apoi la mamă, și în ochii lui s-a aprins o hotărâre.

— Vino cu mine.

Înainte ca Elena să protesteze, el a luat rochia și a pornit spre camera în care Sofia se pregătea pentru ceremonia civilă. Când au intrat, Sofia vorbea cu un fotograf, râdea, se aranja în fața oglinzii.

— Sofia — a spus Andrei răspicat — trebuie să vezi ceva.

Sofia s-a întors deranjată, dar când l-a văzut pe fratele ei cu rochia în brațe, a încremenit.

— Iar rochia asta? Nu știu ce tot…

— Ba știi — a întrerupt-o Andrei. — Știi foarte bine cât a muncit mama. Și totuși ai râs. Ai râs de ea, Sofia. În ziua nunții tale.

Cuvintele lui au tăiat aerul. Marina s-a retras un pas, fotograful și-a coborât camera, iar Sofia a rămas fără replică.

Elena voia să intervină, să-și apere fiica, dar Andrei a continuat, cu glasul tremurat.

— Mama nu merita asta. Și tu știi. Uite rochia. Uită-te bine la ea. Ai idee câte nopți a cusut până târziu, după ce ajungea ruptă de oboseală de la serviciu? Pentru tine. Ca să te simți tu cea mai frumoasă mireasă.

Sofia a privit rochia pentru prima dată cu adevărat. Nu ca pe un obiect, ci ca pe o bucată din sufletul mamei. A atins dantela, a mângâiat perlele cusute manual… și i s-au umezit ochii.

— N-am vrut să… adică… — a bâiguit ea.

Elena a făcut un pas spre fiica ei.
— Lasă, mamă… poate eu am greșit că m-am ambiționat atât. Tu meriți ce e mai bun.

— Nu! — a spus Sofia, izbucnind. — Eu am greșit. Eu am fost… eu am fost rea.

În clipa aceea, ceva s-a rupt în ea. Sau poate s-a vindecat. Și-a tras adânc aer în piept.

— Mamă… vreau s-o port.

Toată lumea a amuțit.

— E rochia ta, Sofia — a spus Elena încet. — Dar nu te simți obligată.

— Nu e obligație. E… e recunoștință.

A durat douăzeci de minute să se schimbe. Între timp, Andrei a ieșit să liniștească invitații, iar Elena a rămas cu emoțiile care îi tremurau în palme. Nu știa dacă să creadă în întoarcerea asta neașteptată sau să se teamă că fiica ei o făcea doar „ca să dea bine”.

Apoi ușa s-a deschis.

Sofia a pășit afară în rochia cusută de mama ei, iar lumina caldă din sală i s-a așezat pe dantelă de parcă ar fi fost făcută pentru ea. Perlele s-au prins în razele reflectoarelor, tivul plutea la fiecare pas… și toată lumea a tăcut.

Chiar și fotograful, care văzuse sute de mirese, și-a ridicat aparatul cu un respect neașteptat.

Sofia s-a uitat la mama ei cu ochii umezi.
— Îți mulțumesc.

Elena nu a putut răspunde. Doar a deschis brațele, iar Sofia s-a prăbușit în ele, ca atunci când era copil.

În sală s-a făcut liniște, apoi un val de aplauze a umplut aerul. Oamenii nu aplaudau rochia. Aplaudau vindecarea.

Iar când ceremonia a început, toți spuneau același lucru: că Sofia era cea mai frumoasă mireasă pe care o văzuseră vreodată.

Nu pentru că rochia era perfectă.
Ci pentru că, în sfârșit, purta dragostea mamei ei cu adevărat.

Iar în ziua aceea, Elena a înțeles că uneori viața te rănește chiar prin cei pe care îi iubești cel mai mult… dar tot ei sunt cei care, într-un final, îți pot lipi inima la loc.