Tu nu ai plătit pentru mine, iar eu nu mai am de gând să plătesc pentru tine

Cuvintele mamei îi răsunară în minte ca niște ecouri amare. Olga nu mai era copilul firav care avea nevoie de protecție. Era o femeie matură, cu viața ei, cu munca ei, cu visurile ei. Și totuși, de fiecare dată când fratele ridica mâna să ceară, ea era prima care întindea.

În acea seară, întorcându-se acasă, și-a dat seama că nu mai putea continua așa. Apartamentul mic, dar aranjat cu grijă, o întâmpină cu liniștea lui. S-a prăbușit pe canapea, a privit tavanul și a simțit cum lacrimile îi ard ochii.

De câte ori își amânase dorințele pentru el? De câte ori renunțase la vacanțe, la haine noi, la micile bucurii? Totul pentru ca Andrei să-și plătească datoriile sau să-și „revină” după câte un eșec.

Dar când avea să vină rândul ei?

În România, multe familii se frâng între datorii și sacrificii, iar datoria morală față de rude devine adesea mai grea decât orice credit bancar. Olga își amintea poveștile spuse de bunica la lumina lămpii: cum oamenii din sat își ajutau vecinii, dar și cum știau să pună hotare atunci când cineva abuza de bunătate.

„Bunica ar fi zis: cine vrea să fie om, muncește și pentru el, nu numai pentru alții”, gândi ea.

A doua zi, când Andrei a sunat din nou, glasul lui era același: familiar, rugător, dar plin de certitudinea că sora nu îl va refuza.

— Olgă, ești acolo? Ascultă, am nevoie doar de…

— Ajunge, Andrei! — vocea ei a tăiat aerul ca o lamă. — Nu mai pot. Nu mai vreau.

La celălalt capăt, o tăcere grea.

— Cum adică? Eu… tu mereu…

— Mereu am fost fraieră, asta am fost! Ți-am dat tot ce-am avut, chiar și liniștea mea. Dar acum s-a terminat. Vrei să trăiești? Trăiește pe picioarele tale!

Inima îi bătea nebunește, dar simțea o libertate cum nu mai cunoscuse de ani. Pentru prima dată, se punea pe ea pe primul loc.

Mama a aflat repede de ceartă și a venit să o mustre. Dar Olga nu a cedat. I-a spus, cu o liniște pe care nu credea că o poate avea:

— Mamă, nu mai e copil. E bărbat în toată firea. Dacă îl tot ținem în brațe, nu va învăța niciodată să meargă singur.

Mama a plâns, dar în ochii ei Olga a văzut și altceva: o scânteie de înțelegere.

Trecuseră câteva luni de atunci. Olga își permisese în sfârșit să-și cumpere o rochie nouă, să plece într-un weekend la munte, să își umple frigiderul fără să calculeze fiecare leu. Învăța, încet, ce înseamnă să trăiești pentru tine, nu pentru alții.

Andrei, rămas fără sprijin, fusese nevoit să-și caute un loc de muncă stabil. La început o sunase furios, apoi resemnat, iar acum abia dacă mai vorbeau.

Dar Olga știa că făcuse pasul cel bun.

Uneori, dreptatea în familie nu înseamnă să împarți totul, ci să pui granițe. Să spui „nu” chiar și atunci când doare. Pentru că adevărata iubire de frate nu este să-l ții pe umeri, ci să-l înveți să meargă singur.

Iar Olga, privind apusul peste blocurile cenușii, a simțit pentru prima dată în viață că povara s-a ridicat. Respira liber, cu pieptul plin, ca și cum în sfârșit își regăsise locul.

Și a știut: dreptatea nu se cere, se construiește. În familie, ca și în viață.