Vărul meu a aruncat cadoul meu pe jos — până când superiorul lui a scăpat paharul de frică

— Doamnă… sunteți căpitanul Marinescu?

M-am încruntat ușor, surprinsă.
— Da, dar… de unde știți?

Colonelul și-a dus mâna la frunte și a făcut un salut scurt, aproape solemn. În jur, toată lumea încremenise.

— Doamnă, am citit raportul de la Kandahar. Sunteți motivul pentru care 12 oameni din echipa „Delta” s-au întors acasă.

Marian a făcut ochii mari. Soția lui s-a oprit din zâmbit, iar fiul lor ținea avionul strâns la piept.

M-am simțit brusc mică, deși toți mă priveau altfel. Nu-mi plăcea atenția. Eu doar făcusem ce trebuia.

— N-a fost nimic, domnule colonel. Doar mi-am făcut treaba.

El a dat din cap, cu o expresie de respect sincer.
— O treabă pe care alții n-ar fi avut curaj s-o facă. Și dumneata, domnule Marian, ar trebui să te rușinezi.

Marian s-a înroșit. Încerca să zică ceva, dar colonelul a ridicat mâna.

— Dacă eu, care am douăzeci și cinci de ani de serviciu, îmi scot chipiul în fața acestei femei, tu n-ai dreptul să râzi de ea.

Toată petrecerea amuțise. Copiii din piscină se opriseră din stropit. Muzica se oprise, iar aerul părea greu.

Colonelul a ridicat paharul nou pe care i-l dăduse cineva și a spus:
— Pentru cei care luptă, dar nu se laudă. Pentru cei care tac și duc greul. Și pentru familia care uită că eroii nu poartă întotdeauna medalii. Uneori doar o insignă ștearsă.

Toți au ciocnit. Eu am rămas pe loc, privind cutia din mâna mea. M-am aplecat și i-am întins-o din nou lui Mihai.

— Ține, e pentru tine. Să-l construim împreună, dacă vrei.

Copilul a zâmbit larg.
— Mulțumesc, tanti!

Colonelul m-a privit cu o căldură aparte.
— Aș zice că petrecerea s-a încheiat, domnule Marian. Poate data viitoare o să înveți ce înseamnă respectul.

După ce a plecat, liniștea s-a așternut ca o pătură grea. Marian n-a mai scos un cuvânt. Doar a venit mai târziu, cu o privire stânjenită.

— Îmi pare rău, verișoaro. Am fost un prost.

L-am privit scurt.
— Nu-mi datorezi scuze mie, Marian. Îi datorezi copilului tău un exemplu mai bun.

A înclinat capul și a plecat, fără alte cuvinte.

Seara, când am ajuns acasă, am scos insigna de pe mânecă și am pus-o lângă fotografia cu tata. Mi-am făcut un ceai și m-am uitat afară, la apus.

Nu-mi trebuiau aplauze. Nici priviri de admirație. Tot ce-mi trebuia era liniștea aceea din suflet, când știi că ai făcut ce era drept.

Pentru că uneori, adevăratul respect nu vine din grade sau uniforme.
Vine din tăcerea celor care, în sfârșit, înțeleg.