Un rancher VĂDUV găsește o tânără FECIOARĂ scăldându-se în pârâul său

Seara a coborât peste vale, iar cerul s-a umplut de culori aprinse, roșu și portocaliu, ca și cum munții ar fi ars mocnit. În cabana lui de lemn, Ezequiel a aprins lampa cu petrol și s-a așezat lângă masă. Își turnă o cană de cafea amară, dar fiecare înghițitură îi părea mai grea decât cea dinainte.

Chipul fetei nu-i dădea pace. Îl urmărea în fiecare clipă, ca o icoană vie apărută dintr-un vis. Și totuși, ceva în privirea ei îl tulbura: nu era doar inocența unei tinere, ci și neliniștea cuiva care fugea de o primejdie.

A doua zi, pârâul îl chema din nou. Se trezi devreme, când cocoșii din satul aflat la câțiva kilometri răsunau în depărtare. Își pregăti calul și porni iar spre locul unde o văzuse. Pașii îi erau apăsați, ca și cum ar fi mers nu doar pe drumul prăfuit, ci și pe amintirile sale.

Când ajunse, apele curgeau liniștite, iar lumina dimineții dansa pe valuri. Dar fata nu mai era acolo. Doar câteva urme fine pe mal trădau că cineva fusese acolo cu o seară înainte. Ezequiel se aplecă, trecu degetele peste iarba udă și simți un fior: urma aceea nu era a unui simplu trecător, ci a cuiva care căuta ascunzătoare.

Întorcându-se spre cabană, zări din depărtare un coș de fum ridicându-se dintre brazi, unde nu ar fi trebuit să fie nimeni. Curiozitatea îl înțepă ca un ac. Își struni calul și se apropie cu atenție.

Printre copaci, descoperi o colibă părăsită, folosită pe vremuri de păstorii din zonă. Ușa era întredeschisă, iar înăuntru se auzea o foșnitură. În clipa următoare, fata apăru în prag, înfășurată într-o pătură groasă, cu ochii aceia mari, neliniștiți.

— Nu vreau să-ți fac rău, spuse Ezequiel cu o voce domoală, ridicând mâinile ca semn de pace.

Fata îl privi lung, ezitând. Lacrimile îi tremurau pe gene.

— Știu cine ești, îi șopti ea în cele din urmă. Tu ești Ezequiel Morrison… omul care și-a îngropat familia pe dealul de lângă livadă.

Cuvintele ei i-au străpuns sufletul. Cum putea să știe ea asta? Cine era cu adevărat?

Tânăra făcu un pas înainte, iar vocea îi tremura ca frunza în vânt.

— Mă numesc Ana. Fug de oameni care mă vor moartă. Am fost promisă unui bărbat bogat, dar am fugit înainte de nuntă. El m-a vânat de atunci, ca pe un animal.

Ezequiel simți cum sângele îi fierbe. În satele din Ardealul copilăriei lui, povești asemenea erau spuse lângă foc, despre fete furate și bărbați fără suflet. Și atunci, ca și acum, dreptatea trebuia făcută cu mâna omului curajos.

— Atunci ești în siguranță aici, Ana, spuse el hotărât. Niciun om nu-ți va trece pragul fără să treacă peste mine.

În zilele ce au urmat, fata rămase în colibă, iar Ezequiel îi aducea apă și hrană. Îi povestea despre vremurile de altădată, despre horele din sat, despre mirosul de pâine coaptă pe vatră și despre cum, odinioară, oamenii trăiau cu sufletul mai curat. Ana asculta cu ochii mari, ca și cum ar fi băut dintr-o fântână de povești.

Dar liniștea nu avea să dureze. Într-o seară, câinii din vale au început să latre lung, prevestind necazul. Ezequiel a știut că vânătorii fetei se apropiau. Își luă pușca veche, moștenire de la tatăl său, și așteptă în fața cabanei.

Umbrele se mișcau între copaci, iar pași grei zdrobeau frunzele uscate.

— Dă-ne fata și plecăm, strigă o voce aspră.

Ezequiel își ridică arma, cu ochii aprinși.

— Peste trupul meu, răspunse el.

Urmară momente de tăcere, apoi primul glonț șuieră prin aer. Dar Ezequiel, cu braț sigur și inimă înfocată, răspunse. Ecoul împușcăturilor se împletea cu vuietul muntelui, iar lupta dintre dreptate și cruzime se purta sub cerul înstelat.

Când liniștea s-a așternut din nou, doar el și Ana rămăseseră în picioare. Ea alergă spre el, cu lacrimile curgându-i șuvoi pe obraji.

— Ți-am spus că vei fi în siguranță aici, îi șopti el, strângând-o la piept.

Pentru prima dată după mulți ani, Ezequiel simți că viața îi dădea un nou rost. Nu mai era doar un rancher singuratic. Era un om care își recăpătase dreptul de a iubi și de a proteja.

Și, sub lumina lunii, cei doi pași s-au îndreptat spre vale, hotărâți să-și croiască un viitor nou, acolo unde amintirile nu mai erau doar durere, ci și promisiunea unui nou început.