AM FOST ÎN VIZITĂ LA SORA MEA ÎNSĂRCINATĂ

AM FOST ÎN VIZITĂ LA SORA MEA ÎNSĂRCINATĂ, IAR CÂND AM VĂZUT CUM O TRATEAZĂ SOȚUL EI, L-AM ÎNVĂȚAT O LECȚIE — A VENIT TÂRÂȘI CU SCUZE DUPĂ 24 DE ORE

Ce poți să faci când îți vizitezi sora însărcinată în nouă luni și o vezi tratată ca o servitoare? Asta mi s-a întâmplat mie. Când am ajuns la ea, am rămas șocată să văd cum o tratează soțul ei — ca pe o angajată. Dar ceea ce am făcut apoi, cu un pepene roșu și un pariu trăsnit, a schimbat totul.

Eram plecată cu munca și a trebuit să petrec câteva nopți la sora mea.

Când am intrat pe ușă, am simțit imediat că ceva nu era în regulă. Lidia, sora mea dragă, se plimba legănat prin casă, cu o burtă care părea gata să explodeze.

Era palidă, iar cearcănele de sub ochi păreau două umbre gemene. Oboseala se vedea pe ea din cap până-n picioare.

Între timp, Mihai, soțul ei, era trântit pe canapea, cu un controller în mână și ochii lipiți de ecranul televizorului.

Atunci am înțeles de ce sora mea era epuizată. Încă din prima seară, am fost martora unui tratament de-a dreptul regal din partea lui Mihai.

Cina a fost servită. Un fel simplu de paste, la care Lidia muncise clar, în ciuda stării ei.

Dar Mihai a luat o îmbucătură, a strâmbat din nas și a zis:
— Bleah, e rece. Mă duc cu ea sus.

Și-a luat farfuria și s-a cărat la etaj. Curând, sunetele jocului video au început să răsune.

Lidia a oftat doar și s-a apucat să strângă masa.

Nu-mi venea să cred când am văzut că apoi a încărcat mașina de spălat vase, a pornit mașina de spălat rufe și s-a pus să împăturească un munte de hăinuțe pentru bebeluș.

Bineînțeles că am ajutat, dar în tot acest timp, Mihai își continua maratonul de jocuri video la etaj.

Dimineața următoare, am mâncat pâine prăjită arsă la micul dejun (se vedea că oboseala Lidiei îi afecta deja și gătitul), și am decis să am o mică discuție cu cumnatul meu.

— Hei, Mihai, am început cu grijă, nu am putut să nu observ că Lidia face cam totul prin casă. Poate ai putea da și tu o mână de ajutor, mai ales că bebelușul vine foarte curând?

— Hai, lasă, asta e treaba femeii, a râs el cu dispreț.

Deși m-a enervat groaznic, am tras aer în piept și am încercat din nou:
— Zic doar că ai putea spăla vasele sau măcar să montezi pătuțul. Nu e tocmai fizică cuantică.

În sfârșit, Mihai a ridicat ochii și a mormăit:
— Ești așa o melodramatică… Lidiei îi place să aibă grijă de mine, la fel cum o să-i placă să aibă grijă și de copil. Nu-mi aduce feminismul tău în casă. Soția mea face ceea ce trebuie.

Simțeam cum mi se urcă sângele la cap și cu greu m-am abținut să nu-i arunc cafeaua în față. Dar atunci mi-a venit o idee. O idee ridicolă, trăsnită… dar care ar putea funcționa.

Am zâmbit fals și am zis:
— Știi ceva, Mihai? Ai dreptate. Lidiei chiar îi place să aibă grijă de tine. Atât de mult, încât pariez că tu n-ai rezista nici măcar o zi făcând tot ce face ea.

Un zâmbet îi apăru pe față:
— Așa? Și dacă rezist?

— Atunci devin servitoarea ta personală pentru tot restul vieții, i-am spus larg zâmbind. Dar dacă pierzi, te ridici la nivelul de soț pe care Lidia îl merită. Bine?

Râzând, Mihai și-a întins mâna.
— Bine.

Nu știa însă că aveam o armă secretă pregătită: un pepene roșu, o rolă de folie alimentară și multă hotărâre.

Cu pariul stabilit, am dat o fugă până la magazin, zburdând aproape de bucurie.

Am revenit cu cel mai mare și mai rotund pepene pe care l-am găsit. I-am povestit Lidiei planul și am rugat-o să mă ajute să pregătim „simulatorul de sarcină” pentru Mihai.

Când Mihai a venit acasă de la serviciu, i-am prezentat pepenele, i-am spus despre ce e vorba și i-am înmânat o listă scrisă de mână cu tot ce face Lidia zilnic: rufe, vase, aspirat, șters pe jos, cumpărături, gătit, vopsit camera bebelușului… tot.

Am tăiat pepenele în două, am scobit miezul (pe care l-am păstrat pentru mai târziu, desigur), apoi am înfășurat fiecare jumătate în folie alimentară, transformându-le în burți improvizate. Aveam două, în caz că trebuia să le schimbăm între timp.

— Ești sigură de asta? m-a întrebat Lidia, puțin îngrijorată, dar și amuzată.

— Absolut, i-am răspuns, adăugând ultimele detalii la pepene. E timpul să guste din propria lui medicină.

Mihai a râs:
— O să fie floare la ureche.

Lidia și cu mine ne-am așezat confortabil pe canapea, cu un bol de floricele între noi. Spectacolul era pe cale să înceapă.

Și ce spectacol a fost!

La început, Mihai pășea prin casă de parcă era regele. Pepenele îi sălta pe burtă la fiecare pas. Dar nu a durat mult până să-și dea seama în ce s-a băgat.

Când s-a aplecat să ridice un ciorap, pepenele i-a alunecat în față și aproape că l-a dezechilibrat.

A încercat să dea cu aspiratorul, dar greutatea în plus îl făcea să se legene ca un pinguin. Când voia să închidă ușa de la mașina de spălat, pepenele tot se izbea de ea și n-o lăsa să se închidă.

Eu și Lidia nu ne puteam opri din râs.

— Ai nevoie de ajutor? am întrebat dulce, făcând-o pe Lidia să chicotească.

Mihai a strâns din dinți și a mormăit ceva despre cum „munca femeilor” nu e chiar așa de ușoară cum pare.

Pe la prânz, era ud leoarcă. Pepenele lăsase o urmă lipicioasă pe cămașă, iar el se mișca de parcă trăgea după el un sac de ciment.

Momentul culminant a fost când a încercat să vopsească camera bebelușului. Stătea periculos pe o scară mică și abia își putea ține echilibrul.

Pepenele – care nici măcar nu era atât de greu ca o burtă reală – l-a făcut să cedeze.

La un moment dat, Mihai se târa în genunchi prin baie, frecând podeaua, uitând de toată aroganța de dimineață.

Eu și Lidia știam că pariul ăsta nu era doar o joacă; era o lecție. O lecție despre toate sacrificiile pe care Lidia le făcea zi de zi.

Și după expresia de pe fața lui, lecția începea să prindă rădăcini.

Când soarele începea să apună, Mihai a cedat. A căzut pe canapea, a aruncat cârpa pe masă și și-a scos pepenele de pe burtă.

— Nu mai pot, a oftat. Renunț!

Am tăcut o secundă, iar Lidia s-a ridicat, în toată splendoarea ei de femeie însărcinată, și s-a uitat la soțul ei.

Privirea lui s-a întâlnit cu a ei și ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Lidia, a spus cu voce gâtuită. Îmi pare rău. Nu aveam nicio idee. Nu mi-am dat seama cât faci zi de zi.

Lidia a izbucnit în lacrimi, dar erau lacrimi de ușurare, speranță și promisiune.

I-a cuprins obrazul cu blândețe:
— E în regulă, i-a șoptit. Știu că n-ai vrut să-mi faci rău. Dar mă bucur că, în sfârșit, ai înțeles.

În acea seară, am ajutat-o pe Lidia să curețe resturile de pepene și am făcut cina, asistând la transformarea ce avea loc în casă.

Pentru prima dată de când ajunsesem, Mihai a ajutat cu treburile. A spălat vasele, a împăturit rufele și chiar a asamblat pătuțul fără prea multe înjurături (ceea ce, din partea lui, era un miracol).

Schimbarea a fost instantanee și binevenită. Mihai devenise sprijinul devotat al Lidiei și anticipa ce avea nevoie chiar înainte ca ea să spună ceva.

Gătea, făcea curat, îi masa picioarele umflate și a revopsit camera copilului într-un albastru pastel, acoperind tentativa nereușită de dinainte.

Când, câteva zile mai târziu, Lidiei i-au început contracțiile, Mihai i-a fost stâlp de susținere. I-a ținut mâna, i-a oferit cuvinte de încurajare și a vărsat și el câteva lacrimi când s-a născut fetița lor.

Când l-am văzut ținând-o în brațe, fața radiind de dragoste, am știut că experimentul cu pepenele a funcționat.

Vechea versiune a lui Mihai dispăruse. În locul ei era un bărbat care-și iubea soția și fiica mai presus de orice.

Când m-am pregătit să plec, Lidia m-a strâns într-o îmbrățișare zdrobitoare:
— Mulțumesc, mi-a șoptit. Ai salvat căsnicia noastră și i-ai dat fiicei mele un tată care o va iubi și o va prețui mereu.

Am îmbrățișat-o la rândul meu, cu inima plină. Știam că oamenii nu sunt perfecți și speram ca Mihai să rămână așa pentru totdeauna.

Dar dacă nu… mă întorc. Cu alt fruct.