Un milionar s-a prefăcut că doarme ca să-și pună la încercare servitoarea modestă

Într-o seară rece de toamnă, când ploaia lovea geamurile conacului ca niște degete nerăbdătoare, Alexandru s-a hotărât să joace un mic teatru. A vrut să vadă dacă Lucia era sinceră sau doar o altă femeie care își dorea să se apropie de el pentru bani.

A așteptat până târziu, apoi s-a întins pe canapeaua din biroul său, prefăcându-se că a adormit. Pe măsuță, lângă el, lăsase intenționat un portofel plin și un ceas scump, știind că oricine ar fi fost ispitit măcar să le privească.

Timpul a trecut încet, iar el auzea doar ticăitul ceasului de perete. În cele din urmă, ușa s-a deschis ușor. Lucia a intrat, purtând șorțul ei alb și o tavă mică pe care se afla o cană cu ceai.

S-a apropiat încet, cu pași abia audibili, și s-a oprit lângă el. Alexandru a deschis ușor un ochi, fără ca ea să observe. Nu s-a uitat la ceas, nici la portofel. În schimb, a așezat cana pe masă, a tras discret o pătură peste umerii lui și, cu un gest aproape matern, i-a șters fruntea cu o batistă curată.

Apoi a șoptit:
— Dumnezeu să-ți dea liniște, domnule Alexandru. Nimeni nu merită să doarmă cu atâta tristețe în ochi.

A plecat fără zgomot, lăsând în urmă o căldură ciudată care i-a pătruns în inimă. Pentru prima dată după mult timp, Alexandru a simțit un nod în gât. Nu era obișnuit ca cineva să aibă grijă de el fără să ceară nimic în schimb.

A doua zi, a chemat-o în birou. Lucia a intrat, timidă, crezând că făcuse ceva greșit. El s-a ridicat, i-a privit mâinile muncite și a întrebat:
— De ce ai făcut asta?

Ea s-a înroșit și a răspuns simplu:
— Pentru că toată lumea are nevoie, din când în când, să simtă că nu e singură.

Cuvintele ei i-au rămas întipărite în minte. Din acea zi, a început să o observe altfel. Fiecare zâmbet al ei, fiecare mișcare, fiecare vorbă spusă cu blândețe îi aducea o liniște pe care nu o cunoscuse până atunci.

Într-o duminică, a invitat-o să ia prânzul cu el, sub pretextul că vrea să discute despre menaj. Lucia a refuzat politicos, dar el a insistat. La masă, în locul discuțiilor despre curățenie, s-au trezit vorbind despre copilărie, despre vise, despre pierderi.

Alexandru a aflat că Lucia își pierduse părinții într-un accident și crescuse singură, muncind din greu pentru a se întreține. În timp ce povestea, el simțea cum zidurile ridicate în jurul inimii sale încep să se topească.

Timpul a trecut, iar între ei s-a născut o legătură tăcută, dar puternică. Nu vorbeau despre dragoste, dar ochii lor spuneau mai mult decât o mie de cuvinte.

Într-o noapte, Alexandru s-a trezit brusc și a mers în grădină. Lucia era acolo, udând florile sub lumina lunii. A privit-o în tăcere câteva clipe, apoi s-a apropiat și a spus:
— În seara aceea, când m-am prefăcut că dorm… m-ai învățat ce înseamnă adevărata bunătate.

Lucia a zâmbit, surprinsă, iar el a continuat:
— Dacă te-aș fi cunoscut mai devreme, poate că n-aș fi pierdut atâția ani fugind de oameni.

Ea a ridicat privirea și a spus cu voce joasă:
— Poate că uneori trebuie să pierdem totul ca să ne dăm seama ce contează cu adevărat.

Alexandru i-a luat mâna și a strâns-o ușor. În acel moment, n-a mai fost stăpân și servitoare. Au fost doar doi oameni care, în liniștea unei nopți românești, au învățat că sufletul nu se cumpără cu bani, ci se câștigă cu bunătate.

Și pentru prima dată după mult timp, Alexandru a simțit că e cu adevărat acasă.