Am aflat că logodnicul meu și mama mea au fost împreună în noaptea dinaintea nunții!

Am inspirat adânc. Aerul din biserică era greu, aproape sufocant, dar tăcerea era perfectă. Toți așteptau răspunsul meu, acel simplu „Da” care urma să lege două destine. Doar că eu știam că destinele noastre fuseseră deja înnădite în cel mai murdar mod cu putință.

Am privit direct în ochii lui Nicolae. Zâmbea sigur pe el, ca un bărbat care crede că a jucat perfect rolul vieții sale. M-am uitat apoi la mama. Avea lacrimi în ochi, dar nu de vinovăție, ci de mândrie. Își strângea buchetul de trandafiri roșii de parcă ar fi fost cea mai fericită femeie din lume.

Am făcut un pas spre microfon. Preotul a înclinat ușor capul, crezând că mă pregătesc să rostesc jurământul. Dar eu nu mai aveam nimic de jurat.

„Da, părinte,” am spus încet, lăsând o pauză lungă. Toată lumea a zâmbit. „Dar înainte de a spune mai departe, cred că e bine să spun ceva. Ceva ce toți merită să audă.”

Un murmur a străbătut biserica. Tatăl meu vitreg a clipit nedumerit. Părintele și-a dreaptat spatele, ușor confuz. Iar mama… mama a înghețat.

„Știți,” am continuat, vocea mea tremurând ușor, „se spune că dragostea adevărată învinge tot. Dar, uneori, dragostea adevărată vine de unde te aștepți cel mai puțin. De exemplu… între viitoarea mireasă și mama mirelui. Sau, în cazul nostru, între mire și mama miresei.”

Un fior rece a trecut prin mulțime. Câteva femei au dus mâna la gură. Nicolae s-a făcut alb ca varul, iar mama și-a scăpat buchetul pe podea.

„Da, ați auzit bine,” am spus apăsat, ridicând privirea spre toți cei din sală. „Noaptea trecută, în timp ce eu pregăteam ultimele detalii pentru nuntă, logodnicul meu și mama mea se iubeau… în casa unde am crescut.”

Biserica a amuțit complet. Se auzeau doar respirațiile sacadate și un suspin din partea unei rude îndepărtate.

„Știți ce e culmea, dragii mei?” am întrebat, simțind cum vocea mi se întărește. „Am vrut să plec. Am vrut să fug și să las totul baltă. Dar apoi mi-am dat seama că nu eu ar trebui să mă ascund. Nu eu am făcut ceva rușinos. Așa că am venit. Ca să-i privesc în ochi și să-i las pe toți să vadă cine sunt cu adevărat.”

Preotul și-a coborât privirea, jenat. Nicolae a încercat să se apropie de mine, dar m-am dat un pas înapoi.

„Rămâi acolo,” i-am spus rece. „Ai avut destul timp să joci teatru. Acum scena e a mea.”

Am lăsat microfonul jos, mi-am aranjat voalul și am privit spre ușile mari ale bisericii. Le-am împins cu putere și am pășit afară, în lumina crudă a zilei. Aerul rece mi-a umplut plămânii, iar lacrimile pe care le ținusem cu dinții au început, în sfârșit, să curgă.

Dar nu mai erau lacrimi de durere. Erau lacrimi de eliberare.

În fața bisericii, un vânt ușor mi-a ridicat voalul. Am privit cerul și am zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp. Nu aveam nevoie de nicio nuntă, nici de rochii scumpe, nici de jurăminte false. Aveam nevoie doar de mine.

Și, pentru prima dată, eram pregătită să trăiesc cu adevărat.