Când m-am întors după 15 zile din spital, nora mea mi-a spus cu fermitate

Am rămas în fața ușii câteva clipe, cu respirația tăiată și cu mâinile tremurând. Vântul de toamnă aducea miros de frunze uscate și fum de lemne, iar sunetul îndepărtat al clopotului bisericii din colțul străzii părea să-mi bată direct în inimă. Aceasta era casa mea, visul vieții mele, iar acum eram doar o străină la poarta ei.

Am făcut câțiva pași înapoi, sprijinindu-mă de bastonul meu, și am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii. Dar nu am lăsat niciuna să cadă. În satul bunicilor mei, femeile nu plângeau în fața celor care le făceau rău. „Capul sus, Grace,” mi-am spus. „Capul sus și sufletul tare.”

Am plecat încet de pe alee, cu pașii grei și șoldul dureros, și am început să merg spre parcul mic de la colț. Era același parc unde îl duceam pe Matei să se joace când era mic. Îmi amintesc cum îi cumpăram gogoși calde de la tanti Ileana din piață și cum își umplea buzunarele cu castane căzute din copaci. Îmi era dor de acele vremuri, când ochii lui străluceau de inocență și recunoștință.

Pe o bancă, înconjurată de frunzele galbene, m-am așezat și mi-am scos telefonul. Nu aveam cui să sun. Prietenii mei erau bătrâni, majoritatea plecați sau bolnavi. Fratele meu, Victor, murise de ani buni. Am închis ochii și am început să respir adânc. „Nu o să mă lase în genunchi,” mi-am zis. „Dumnezeu nu m-a adus până aici ca să mă lase singură.”

Mi-am adus aminte de mama mea, care îmi spunea mereu: „Când ți se închide o ușă, Grace, deschide portița din spatele casei. Nu rămâne pe prag, că te ia frigul.” Și atunci am știut ce am de făcut.

În ziua următoare, m-am dus la biserica din cartier. Preotul, părintele Nicolae, mă cunoștea de ani de zile. L-am găsit în grădină, tăind crizanteme pentru mormintele celor adormiți. I-am povestit totul, cu voce tremurată, iar el m-a ascultat fără să mă întrerupă. Când am terminat, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus:

— Sora mea, dreptatea lui Dumnezeu vine încet, dar sigur. Nu-ți pierde nădejdea. Ai muncit pentru casa aceea, ai acte, ai dreptul tău. Dar mai întâi, îți trebuie un plan.

Vorbele lui mi-au adus o liniște neașteptată. Nu voiam scandal, nu voiam răzbunare. Voiam doar demnitatea mea înapoi. În aceeași după-amiază am mers la notarul vechi al familiei, domnul Avram, care mă ajutase și când cumpărasem terenul. Când i-am spus ce se întâmplase, s-a încruntat și a început imediat să caute documentele mele.

— Doamnă Villobos, casa este pe numele dumneavoastră, integral. Ei nu au niciun drept să vă dea afară. Dacă vreți, pot declanșa imediat procedurile legale.

Am plecat de la biroul lui cu o energie nouă în suflet. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că nu sunt neputincioasă.

Trei zile mai târziu, în timp ce Jessica și părinții ei își întindeau lucrurile prin casă, am apărut din nou la poartă, de data aceasta însoțită de un executor judecătoresc și doi polițiști locali. Vecinii ieșiseră la geamuri, murmurând. Vântul îmi sufla șuvițele albe din păr, dar stăteam dreaptă, cu mâinile pe baston.

Executorul le-a arătat documentele și le-a vorbit pe un ton calm, dar ferm. Jessica a început să țipe, Robert a încercat să protesteze, dar polițiștii i-au oprit.

— Aceasta este proprietatea doamnei Grace Maria Villobos. Vă rog să evacuați imediat imobilul — a spus executorul.

În liniștea aceea grea, Matei a apărut în prag. Ochii lui nu mai erau reci, ci rușinați. A încercat să spună ceva, dar eu am ridicat mâna și am făcut semn să tacă. Nu era momentul pentru cuvinte.

După câteva ore, cutiile cu lucrurile părinților Jessicăi erau scoase pe trotuar. Vecinii se apropiaseră, unii dând din cap aprobator, alții șoptind. Când ușa s-a închis în urma lor, am intrat din nou în casa mea.

M-am sprijinit de peretele holului, simțind mirosul familiar al lemnului vechi și al florilor uscate din vază. M-am uitat la icoana din colț, pe care o pusesem acolo în ziua în care ne mutaserăm, eu și William. Am făcut semnul crucii și am șoptit:

— Am venit acasă.

Și pentru prima dată după multe zile, am zâmbit cu adevărat. Demnitatea mea era întreagă din nou, iar casa mea era tot casa mea.