Bătrânul a găsit sute de ouă sub prispă, iar când au început să se spargă

Ion a făcut un pas înapoi, simțind cum genunchii îi tremură. Din ouăle acelea albe începeau să iasă niște creaturi mici, dar neobișnuite. La început păreau pui de șopârlă, însă aveau o piele strălucitoare, ca metalul ud. Unul dintre specialiști s-a aplecat mai aproape, dar imediat s-a tras înapoi – una dintre făpturi s-a înfipt în mănușa lui, lipindu-se de ea cu un sunet lipicios.

— Nu le atingeți! a strigat Alexandru, ridicând lanterna.

Ion privea fără să clipească. Îi era greu să creadă că așa ceva se putea ascunde chiar sub casa lui. Se gândea la câinele dispărut acum două săptămâni, la găinile care nu mai voiau să se apropie de prispă. Toate aveau sens acum.

Unul dintre bărbați a adus un recipient de plastic și a reușit să prindă una dintre făpturi. Aceasta se zbătea, scoțând un sunet ascuțit, ca o țipenie. Pe corpul ei lucios se vedeau dungi subțiri, care pulsau în lumină.

— Nu sunt reptile, spuse unul dintre cercetători. Nici insecte. Nu am mai văzut așa ceva.

Ion s-a însemnat cu cruce și a făcut câțiva pași înapoi. Aerul mirosea puternic a pământ umed și metal. Din ouăle rămase se auzea un cor de foșnete. Pe măsură ce fiecare se spărgea, tot mai multe creaturi ieșeau afară, târându-se una peste alta.

La un moment dat, una dintre ele s-a îndreptat spre piciorul bătrânului. Ion a scăpat lanterna și a izbit cu lopata. S-a auzit un trosnet ușor, apoi liniște. Când a ridicat lopata, a văzut că făptura dispăruse – rămăsese doar o pată de substanță gelatinoasă, care s-a topit în câteva secunde.

Alexandru a chemat imediat pe cineva de la Direcția Sanitară. În scurt timp, curtea s-a umplut de mașini și oameni cu echipamente. Au izolat locul, iar casa lui Ion a fost înconjurată cu bandă galbenă. Bătrânul a fost rugat să plece pentru câteva zile.

Dar Ion n-a vrut. Casa era tot ce mai avea.

În noaptea următoare, în timp ce specialiștii încă lucrau în jurul prispei, o lumină verzuie s-a ridicat din pământ, ca o ceață strălucitoare. Ouăle rămase începeau din nou să se miște, de parcă ceva le-ar fi readus la viață.

— Retrageți-vă! strigă cineva.

Dar era prea târziu. Din pământ au început să se ridice făpturi mai mari, cu ochi ca jarul și trupuri lucioase, alungite. Ion a făcut un pas înainte, deși toți ceilalți se retrăgeau.

A ridicat lopata și, cu o voce stinsă, a spus:
— Aici e casa mea. N-aveți ce căuta aici.

Lumina aceea verzuie s-a oprit pentru o clipă. Creaturile păreau că se opresc și ele, privind spre el. Apoi, încet, una câte una, au început să se retragă în pământ, lăsând în urmă doar urme umede și un miros de rășină arsă.

Când dimineața a venit, sub prispă nu mai era nimic. Doar pământul răscolit și lanterna căzută. Ion Petrescu stătea pe scaunul lui de lemn, privind spre pădure.

Nimeni n-a mai pomenit despre ouăle acelea. Nici presa, nici autoritățile.

Doar bătrânul mai știa ce se întâmplase. Și în fiecare toamnă, când frunzele începeau să cadă și pământul mirosea a umezeală, el ieșea pe prispă, asculta vântul și șoptea:
— Să nu vă mai întoarceți niciodată…