Copilul a spus: „Adevărata mea mamă e în fântână.”

După acea zi, casa nu a mai fost la fel. Lidia nu mai dormea noaptea. Se ridica din pat, mergea până la geam și privea curtea scăldată în lumina lunii. Fântâna veche, astupată cu pământ și pietre, părea acum un ochi întunecat care o privea înapoi.

Într-o noapte, pe la trei, un zgomot ușor de metal a făcut-o să tresară. A coborât încet scările, ținând în mână lanterna de pe telefon. Ionuț stătea în mijlocul sufrageriei, cu lopata mică de jucărie în mână.

— Ce faci, puiule? — a întrebat ea cu glas stins.

— Ea mă strigă, mami. Spune că o dor mâinile… și că e frig acolo jos.

Inima Lidiei s-a strâns. L-a luat în brațe și l-a dus înapoi în pat, dar nu a mai putut închide un ochi până dimineață.

A doua zi, fără să spună nimic lui Daniel, s-a dus la primărie. A cerut planurile vechi ale casei. Un bărbat bătrân, care lucra acolo de zeci de ani, a ridicat sprânceana.

— Pe terenul acela a fost odată o gospodărie. O femeie a dispărut de acolo, dar n-au găsit nimic. Soțul ei s-a mutat imediat după.

Lidia a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.

Seara, l-a privit pe Daniel în timp ce acesta bea bere în fața televizorului. O întrebare i se zbătea pe buze, dar n-a avut curajul s-o rostească.

Câteva zile mai târziu, un miros greu, de pământ ud, a început să vină din curte. Câinele lătra necontenit spre locul unde fusese fântâna. Daniel a zis că e doar un șobolan mort. Dar Lidia nu-l mai credea.

Într-o dimineață, pe când el era la serviciu, a chemat un vecin cu un excavator mic. Sub stratul de pământ, la nici doi metri, au găsit o bucată de material albastru. Lidia a simțit că se prăbușește.

Poliția a venit imediat. Când Daniel s-a întors acasă și a văzut mașinile parcate în față, a încercat să fugă, dar era prea târziu.

Testele ADN au confirmat totul. Femeia găsită acolo fusese soția lui, Elena, dispărută fără urmă cu ani în urmă.

Ionuț a fost dus la un centru de protecție, dar Lidia a continuat să-l viziteze în fiecare săptămână.

Într-o zi, băiatul a desenat o femeie cu părul negru și o rochie albastră, stând lângă o fântână, iar lângă ea — o inimă mare, roșie.

— Cine e? — a întrebat Lidia.

— E mama Elena, dar acum zâmbește. A zis că e liberă.

Lidia a simțit cum lacrimile îi curg pe obraji. A îngenuncheat lângă el și l-a strâns la piept.

Pentru prima dată, casa a fost liniștită. Fântâna a fost astupată pentru totdeauna, iar în locul ei au plantat un cireș. Primăvara următoare, când florile albe s-au deschis în lumina soarelui, Lidia a simțit că sufletul femeii găsise în sfârșit pace.