Bunicule, hai să plecăm de aici. Acum

A doua zi, am ajuns la casa lui cu cinci minute mai devreme. Curtea era plină de mașini, iar dinăuntru se auzeau râsete și muzică. M-am oprit o clipă, privind prin geamul luminat. Tiberiu îmbrățișase pe cineva, iar pe fața lui se citea o bucurie forțată, ca un zâmbet lipit cu bandă adezivă.

Maria a ieșit val-vârtej pe ușă și mi-a sărit în brațe. „Bunicule! Ce bine că ai venit!” M-a tras de mână înăuntru, dar, în timp ce îmi șoptea un „te iubesc”, am simțit cum palma ei îmi tremura.

Cina era pregătită perfect — friptură, vin roșu, muzică în surdină. Andreea zâmbea mereu, dar privirea ei trecea peste mine ca peste un străin. Tiberiu, însă, era în elementul lui: vorbea tare, glumea, se ridica des de la masă.

După desert, a bătut din palme. „Am o surpriză pentru toată lumea!”, a spus, ridicând un pahar de șampanie. „Dar mai ales pentru tata.”

Maria s-a înțepenit. Mi-a prins mâna sub masă și mi-a șoptit cu o voce abia auzită: „Bunicule, hai afară. Acum.”

I-am citit frica în ochi. Fără o vorbă, m-am ridicat și am spus: „Scuzați-mă o clipă, merg până la baie.” Ea m-a urmat imediat.

Când am ieșit în curte, aerul rece m-a lovit în față. „Ce se întâmplă, Maria?”, am întrebat.

Ea a izbucnit în lacrimi. „Tata a vorbit cu niște bărbați… i-am auzit azi dimineață. Voia să semnezi niște hârtii după cină. Zicea că e doar o formalitate, dar unul dintre ei a spus clar că, odată ce semnezi, pierzi casa. Toată. A zis că o vor trece pe numele lor.”

M-am simțit de parcă pământul mi-ar fi fugit de sub picioare. Casa mea — locul unde am trăit o viață întreagă, unde crescuse el, unde îmi țineam amintirile soției mele — urma să fie vândută pe ascuns.

„Ești sigură?”, am întrebat, deși știam deja răspunsul.

„Am auzit totul. Voiam să te avertizez înainte să fie prea târziu.”

Am privit-o și am simțit o mândrie pe care nu o mai trăisem de ani. Nepoata mea, curajoasă, sinceră, era tot ce fiul meu nu mai era de mult.

Am luat-o de mână. „Hai, mergem.”

Ne-am urcat în mașină și am pornit motorul. În oglinda retrovizoare l-am văzut pe Tiberiu ieșind pe ușă, strigând ceva. Nu m-am mai uitat înapoi.

Am condus fără destinație clară până am ajuns la marginea orașului. Am oprit într-o parcare pustie și am rămas tăcuți o vreme.

„Bunicule, ce o să faci?”, m-a întrebat ea cu vocea gâtuită.

Am oftat adânc. „O să fac ce trebuia să fac de mult. O să-mi închid conturile, o să-mi schimb testamentul și o să-mi vând casa, dar pe numele meu, nu al lui.”

Maria m-a privit cu ochii în lacrimi. „Nu meritai asta.”

„Poate nu”, am spus, „dar am primit ceva mai bun. Te-am primit pe tine.”

Câteva zile mai târziu, Tiberiu m-a sunat, dar n-am răspuns. Mi-a trimis mesaje, a venit la poartă, a lăsat flori. Nu l-am mai lăsat să intre.

Am început o viață nouă, simplă, liniștită. Mă trezeam dimineața, beam cafeaua pe terasă și îmi spuneam că, uneori, trădarea nu e un sfârșit. E o eliberare.

Iar când Maria venea să mă vadă, zâmbeam și îi spuneam: „Ai avut dreptate, draga mea. Uneori, să pleci la timp înseamnă să-ți salvezi viața.”