Învățătorii au observat că un băiețel de 9 ani sapă pământul în fiecare zi și ascunde ceva într-o groapă

— Îngrop… mâncare, doamnă.
— Cum adică, mâncare? — a întrebat ea, apropiindu-se ușor, fără să-l sperie.

Băiatul a scos din ghiozdan un sandviș împachetat în șervețel și o banană, apoi a privit-o cu ochii în lacrimi.
— Pentru că… vin pisicuțele. Dar dacă las mâncarea afară, ceilalți râd de mine. Zic că-s prost că hrănesc „pisici de stradă”. Așa că le las aici, sub pământ. Ele știu locul, vin și scormonesc… și mănâncă.

Învățătoarea a rămas fără cuvinte. În timp ce-l asculta, și-a amintit că, de câteva săptămâni, curtea din spatele școlii era plină de urme mici, de lăbuțe.

— Le dai de mâncare în fiecare zi?
— Da, doamnă. De când una dintre ele a murit… am văzut-o într-o dimineață, chiar aici, și am plâns. Am făcut o groapă și am pus-o frumos, cu o floare. Apoi am început să le aduc mâncare celorlalte, să nu mai moară de foame.

Femeii i s-au umezit ochii. Se aplecă și-l mângâie ușor pe umăr.
— Ai o inimă mare, Alexandru. O inimă mai mare decât a multor oameni mari.

Din ziua aceea, lucrurile s-au schimbat. Învățătoarea a povestit totul colegilor, iar a doua zi, întreaga școală a aflat. Unii copii au râs la început, dar când au văzut învățătorii aducând caserole cu resturi de mâncare pentru pisici, s-au alăturat și ei.

Într-o săptămână, colțul din spatele școlii s-a transformat într-un mic adăpost improvizat: o cutie mare de carton, câteva perne vechi și boluri cu apă. Copiii le-au scris cu carioca pe margine: „Pisicile școlii noastre”.

Alexandru venea în fiecare dimineață și verifica dacă toate sunt bine. Nu mai trebuia să sape gropi, nu mai trebuia să se ascundă. Pisicile îl recunoșteau din depărtare și veneau alergând, torcând și frecându-se de picioarele lui.

Profesorii îl priveau cu mândrie, iar directoarea, emoționată, a decis să organizeze o mică campanie în școală: fiecare copil trebuia să facă o faptă bună pentru un animal fără stăpân. Unii au adus hrană, alții pături. Un băiat chiar a convins tatăl lui să adopte un cățel.

Povestea micului Alexandru s-a răspândit în tot orașul. O echipă de la o asociație de protecție a animalelor a venit la școală, aducând ajutor și construind un adăpost adevărat. Când au terminat, i-au spus băiatului că totul s-a făcut „în cinstea lui”.

El a zâmbit rușinat, ascunzându-și mâinile murdare în buzunar.
— Eu doar… n-am vrut să le fie foame, doamnă, atât.

A fost aplaudat de toți. Iar învățătoarea, privind spre el, și-a dat seama că uneori, cele mai mari lecții de bunătate nu vin din cărți, ci dintr-o inimă mică, care bate curat.

De atunci, în fiecare an, pe data de când l-au descoperit pe Alexandru în spatele școlii, toți elevii din Școala nr. 17 sădesc flori în colțul acela — în memoria primei pisici și în amintirea unui copil care i-a învățat ce înseamnă cu adevărat bunătatea.