Trăiam singură într-un sătuc sărac din sudul României, fără soț, fără copii și fără familie apropiată

„Datorie achitată integral de fiul doamnei… în semn de recunoștință.”

Am simțit cum mi se înmoaie picioarele. M-am prins cu ambele mâini de tejghea, de teamă să nu cad. Nu mai știam dacă plâng sau doar respir greu.

— Cum a zis că îl chema? am întrebat aproape șoptit.

Casiera a dat din umeri.
— Nu scrie aici decât numele de familie, același cu al dumneavoastră. A plătit totul în numerar, fără să lase alt mesaj.

Am ieșit afară, sub soarele arzător, dar parcă tot auzeam ploaia de atunci, noaptea când l-am găsit în fața bisericii. Mă uitam la cer și nu știam dacă să mă bucur sau să plâng.

Timp de câteva zile, nu am mai putut dormi. Mă întrebam unde e. Ce s-a întâmplat cu el. Dacă e bine. Dacă are familie, copii, dacă mai poartă în suflet vreo amintire din casa noastră mică și rece.

Până într-o dimineață, când, mergând spre piață, am văzut un bărbat stând lângă taraba mea. Înalt, îmbrăcat simplu, cu o privire blândă și un zâmbet timid. Ținea în mână o sacoșă de pânză, exact ca cele pe care le făceam eu din fețe de pernă vechi.

— Mătușă… am auzit o voce pe care nu o uitasem niciodată.

M-am oprit locului. Am simțit cum inima îmi bate tare, ca și cum ar fi vrut să sară din piept. Am vrut să-i răspund, dar lacrimile mi-au înecat cuvintele.

— Am venit să vă spun că nu v-am uitat, a continuat el. Am avut nevoie de timp… să mă ridic, să pot plăti înapoi tot ce mi-ați dat, și mai mult decât banii… să pot ridica ochii și să vă privesc cu mândrie.

Am întins mâna spre el și i-am atins fața. Era bărbatul pe care-l crescusem. Avea riduri fine pe frunte și o privire caldă, ca a unui om care a înțeles, în sfârșit, cât de mult a primit.

Ne-am așezat amândoi pe o ladă, lângă taraba cu legume. A scos din sacoșă o cutie mică.
— V-am adus ceva, a spus el. Nu e mult, dar… e din suflet.

Am deschis cutia și am văzut un medalion mic, cu poza mea de demult — eu tânără, cu el în brațe, făcută de un vecin fotograf, într-o duminică.

— De unde ai…?
— Am păstrat-o mereu. A fost singurul lucru care mi-a amintit cine sunt.

Am plâns amândoi. În jurul nostru, lumea trecea grăbită, dar pentru mine timpul se oprise.

În ziua aceea n-am mai vândut nimic în piață. Am mers acasă împreună, la căsuța mică, cea pe care o crezusem pierdută. El a reparat ușa, a curățat curtea și a spus că vrea să rămână o vreme.

— Mătușă, a zis, acum e rândul meu să am grijă de dumneavoastră.

L-am privit cu ochii umezi și am zâmbit. Toți anii de durere, de lipsuri, de singurătate păreau că se topesc sub lumina acelei zile.

Și atunci am înțeles că uneori, Dumnezeu nu îți dă sânge, ci suflet — și sufletul e cel care te leagă pentru totdeauna.