Eram la jumătatea muntelui când, fără niciun avertisment, fiul și nora mea ne-au împins peste margine

Am rămas acolo, întinsă printre pietre, ascultând cum liniștea înghite totul. Durerea era atât de adâncă încât nu mai știam dacă respir. Doar inima, încăpățânată, bătea undeva adânc în piept, ca un semn că nu murisem încă.

„Mihai… ești aici?” am șoptit, abia auzit.

„Sunt… dar nu pot să mă mișc,” a răspuns el, cu vocea frântă. „Trebuie să găsim o cale să ieșim de aici.”

Am ridicat capul cu greu. Sub mine, pământul era plin de sânge și praf. Prăpastia nu era adâncă de zeci de metri, dar destul cât să te rupă în două. Deasupra, cerul părea departe, iar umbrele copacilor se lungiseră, ca niște degete care ne prindeau.

Mi-am dat seama că aveam un picior prins sub o piatră. Cu fiecare respirație, durerea urca până în tâmple. Mihai, sărmanul, încerca să se târască spre mine, dar se oprea la fiecare pas, gâfâind.

„Nu te mișca,” i-am spus. „Dacă te pierd și pe tine, n-o să mai am pentru ce să trăiesc.”

O lacrimă i s-a prelins pe obraz. Mi-am amintit cum ne ținusem de mână în fața altarului acum 40 de ani. Atunci am spus „Da” fără să știu cât de mult avea să însemne acel cuvânt.

Am stat acolo ore întregi. Soarele s-a ascuns, iar frigul a început să ne muște prin haine. Deasupra se auzeau din nou pași. Inima mi s-a oprit o clipă.

„E cineva acolo!” am strigat, sperând să fie vreun drumeț.

Dar n-a fost așa. Umbrele care s-au apropiat aveau chipuri cunoscute. Emil și Clara.

„Ți-am spus să te asiguri că sunt morți!” a șuierat ea.

„Taci și termină odată!” a răspuns el, scotocind în rucsac. A scos o lanternă și s-a aplecat peste margine. Fasciculul de lumină ne-a găsit.

„Mamă?” a zis, cu un ton fals, prefăcut. „Sunteți… bine?”

Mi-am ținut respirația. Mihai mi-a strâns mâna. „Nu spune nimic,” a șoptit el.

Am tăcut. După câteva secunde, Emil a stins lanterna.

„Gata. Nici nu mai respiră,” a spus el.

Pașii s-au îndepărtat. Am auzit motorul mașinii pornind în depărtare. Și atunci, abia atunci, am început să plâng.

Ne-am adunat ultimele puteri și, cu ajutorul unei crengi, am reușit să ne târâm câțiva metri până la o movilă de pietre. Am găsit acolo un telefon spart — probabil al Clarei. Cu ecranul crăpat și fără semnal, dar cu o baterie care încă pâlpâia.

Am urcat cu disperare pe o piatră și am ridicat telefonul cât de sus am putut. Un semnal slab a apărut. Am format 112 cu degetele tremurânde.

Vocea dispecerei părea venită din altă lume: „Alo? Care este urgența?”

„Ne-au împins… de pe munte…” am reușit să spun, înainte ca lumea să se întunece din nou.

M-am trezit în spital. Brațul în ghips, coastele rupte, dar vie. Mihai, la fel, încă lupta.

Poliția a venit la scurt timp. Au găsit urme, amprente, chiar și filmarea de pe o cameră montată la cabană.

În fața dovezilor, Emil a recunoscut. Totul pentru bani. Voia casa noastră, terenul, și nu mai avea răbdare să aștepte. Clara a plâns în sala de judecată, dar lacrimile ei nu au șters nimic.

Astăzi, la un an de atunci, urc din nou muntele. Singură. Privesc în jos, spre locul unde aproape mi-am pierdut viața, și mulțumesc cerului că nu am pierdut și sufletul.

Unii spun că sângele nu minte. Eu spun că uneori, tocmai sângele e cel care te trădează.

Dar mai cred ceva: că Dumnezeu nu te lasă la mijlocul prăpastiei, oricât de adâncă ar fi.