Ca să-mi mulțumească pentru șederea luxoasă pe care le-o oferisem, familia soțului meu m-a lăsat în hol

Am ridicat capul și am simțit cum în mine se aprinde o forță pe care o crezusem pierdută de mult. M-am uitat la ceas — trecuseră exact 47 de minute. Am luat telefonul, am zâmbit ușor și am sunat la recepție.

„Aș vrea să anulez toate accesările pe cardul camerei pentru apartamentul de la etajul 12. Da, totul e pe numele meu, Ana Sterian. Și, vă rog, treceți toate cheltuielile făcute până acum pe același cont.”

Fata de la recepție a ezitat o clipă. „Desigur, doamnă. Imediat.”

Când am închis apelul, am simțit o liniște stranie. Nu furie. Nu tristețe. Doar o claritate rece, cum nu mai simțisem niciodată.

După câteva minute, am văzut liftul deschizându-se și familia Sterian ieșind în grabă — Judit în față, roșie la față, cu o poșetă scumpă prinsă strâns sub braț, iar Toma în spate, cu acel zâmbet fals pe care-l știam prea bine.

„Ce-ai făcut, Ana?! Cardurile nu mai merg! Toată camera e blocată!” — a urlat el, gesticulând.

M-am ridicat, calmă. „Vă amintiți ce mi-ați spus când am făcut rezervarea? Că eu doar semnez, dar banii sunt ai voștri. Ei bine, se pare că nu.”

Judith a făcut un pas înainte, încercând să pară superioară. „Draga mea, nu trebuia să te superi. A fost doar o glumă.”

„O glumă?” am repetat încet, zâmbind. „Atunci și eu am una.”

Am luat din geantă un plic sigilat și l-am întins spre Toma. „Divorț. Semnat și gata de depus. Cu o mică surpriză în plus — am mutat banii din contul comun. Toți. Într-unul doar pe numele meu. Să zicem că e… partea mea din vacanță.”

Fețele lor s-au schimonosit. Cătălina, sora lui, a făcut un pas înapoi. Judit a început să se uite în jur, sperând că nimeni nu o vede.

„Știi, Toma”, am continuat, „am petrecut ani încercând să le plac. V-am dus în excursii, v-am făcut cadouri, am tăcut când m-ați umilit. Dar azi, pentru prima dată, mi-am amintit cine sunt.”

Am făcut un semn spre recepție. „Am rezervat o altă cameră. Una mică, dar doar pentru mine. Voi puteți sta în hol, să vedeți cum e să fii lăsat așa.”

Nu am mai așteptat răspuns. Am urcat în lift și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir.

Sus, în cameră, m-am uitat pe geam. Marea se întindea liniștită, fără să-i pese de dramele oamenilor. Am zâmbit, am comandat un pahar de vin și mi-am spus: „Poate că începutul unei vieți noi sună exact așa: ca liniștea după o furtună.”

Și, pentru prima dată, liniștea aceea n-a fost deloc goală. Era pace. Pacea mea.