AM ȚIPAT LA MAMA CÂND A VENIT SĂ-MI VIZITEZE COPILUL ÎN SPITAL

…ușa întredeschisă.

Apartamentul mamei era la parterul unui bloc vechi din Alexandria. Mic, dar mereu curat. Când eram copil, mirosea mereu a supă caldă și a detergent ieftin de rufe.

De data asta… era liniște.

Prea liniște.

Am împins ușa încet.

— Mamă? am strigat.

Niciun răspuns.

Am intrat în hol și m-a lovit un miros ciudat de medicamente și ceai de tei. Pantofii ei erau lângă ușă, așa cum îi lăsa mereu.

Am făcut câțiva pași spre sufragerie.

Acolo am văzut-o.

Mama stătea pe canapea, slabă, mult mai slabă decât o știam. Avea o pătură peste picioare și o cană pe masă.

Când m-a văzut, s-a ridicat încet.

— Ai venit… a spus ea încet.

Vocea ei era obosită.

Mi s-a strâns stomacul.

— Mamă… ce s-a întâmplat cu tine?

A zâmbit slab.

— Nimic… sunt doar puțin obosită.

Dar se vedea clar că nu era doar oboseală.

Fața ei era palidă, iar mâinile… acele mâini pe care le numisem „murdare”… tremurau.

Am privit prin cameră.

Pe masă erau mai multe cutii de pastile și câteva plicuri.

Unul dintre ele era de la spital.

— Mamă… ai fost bolnavă?

Ea a tăcut câteva secunde.

Apoi a spus simplu:

— Am avut o problemă cu inima.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Și de când?!

— De vreo trei luni.

Trei luni.

Aproape exact de când o alungasem din spital.

— De ce nu mi-ai spus?! am întrebat, aproape țipând.

Mama s-a uitat la mine calm.

— Nu voiam să te deranjez. Aveai copil mic… destule pe cap.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi.

— Mamă… eu… eu doar…

Nu am mai putut continua.

În mintea mea răsuna momentul din spital.

Fața ei când am strigat.

„Ia-ți mâinile murdare de pe copilul meu!”

Am simțit o rușine cum nu mai simțisem niciodată.

— Mamă… îmi pare rău.

Ea a ridicat din umeri ușor.

— Nu-i nimic.

— Ba da! am spus. Am fost nedrept. Tu ai muncit toată viața… pentru mine.

Mama a zâmbit obosit.

— Asta fac mamele.

M-am uitat la mâinile ei.

Crăpate, aspre, bătătorite de ani de muncă. Ani în care spălase podele și toalete ca eu să pot merge la școală, să am haine, să am o viață mai bună.

Și eu… le numisem murdare.

M-am apropiat încet.

— Mamă… pot să te îmbrățișez?

Ochii ei s-au umezit imediat.

— Sigur.

Am îmbrățișat-o strâns.

Pentru prima dată am simțit cât de fragilă devenise.

— Știi ceva? a spus ea încet.

— Ce?

— În ziua aia… când am plecat din spital… am plâns puțin.

Inima mi s-a rupt.

— Îmi pare rău…

— Dar apoi m-am gândit că poate ți-a fost frică pentru copil. Și am înțeles.

Am rămas tăcut.

După câteva minute, mama a întrebat timid:

— Cum e nepotul meu?

Am scos telefonul.

— Vrei să-l vezi?

Ochii ei s-au luminat imediat.

— Foarte mult.

I-am arătat poze. Zeci de poze. Ea le privea ca pe niște comori.

Apoi am spus:

— Mamă… hai să mergem să-l vezi.

— Azi?

— Da. Acum.

— Dar eu…

— Nu există „dar”.

Am luat haina ei de pe cuier.

Înainte să ieșim, mama s-a oprit și m-a privit.

— Pot să-l țin în brațe?

Lacrimile mi-au curs fără să vreau.

I-am luat mâinile în ale mele.

— Mâinile astea… sunt cele mai curate mâini din lume pentru copilul meu.

Mama a început să plângă.

Iar în acel moment am înțeles ceva ce n-am să uit niciodată:

Uneori, cele mai „murdare” mâini sunt cele care au muncit cel mai mult din dragoste.