Fiul meu mi-a interzis să merg în vacanța de familie

Am rămas nemișcată în scaun, cu inima bătând nebunește. Pentru o clipă am crezut că e o glumă, că mi se pare. Dar vocea aceea… era inconfundabilă. Era vocea fiului meu.

Oamenii din jur au început să-și pună centurile, iar eu m-am uitat pe geam, încercând să-mi țin lacrimile. Nu știam dacă să râd sau să plâng. Universul avea o ironie aparte: fiul meu, care mă alungase cu atâta dispreț, acum îmi conducea avionul.

Când stewardesa a venit să-mi ofere apă, am întrebat-o încet:
– Scuzați-mă, domnișoară… pilotul e domnul Radu, nu?
– Da, doamnă. Căpitanul Orlando Radu. Un om minunat, foarte respectat. De ce întrebați?
Am zâmbit ușor.
– Așa, doar curiozitate… e fiul meu.

Femeia m-a privit uimită, apoi și-a coborât vocea:
– Atunci trebuie să fie o mândrie pentru dumneavoastră.
Am dat din cap. Da, era mândria mea. Chiar dacă mă rănise mai tare decât oricine.

Pe tot parcursul zborului, am rememorat fiecare clipă din copilăria lui: cum alerga desculț prin curte, cum venea plin de noroi și râdea, cum își dorea să fie „cel mai bun din lume”. Eu l-am învățat să creadă în el. Iar acum era acolo, în cabina pilotului, trăindu-și visul.

Când avionul a început să coboare, vocea lui s-a auzit din nou:
„Stimați pasageri, ne pregătim de aterizare. Vă mulțumim că ați ales să zburați cu noi.”
Tonul era calm, profesional, dar eu auzeam băiețelul din el. Am simțit o lacrimă alunecându-mi pe obraz.

După aterizare, am rămas ultima care a coborât. În timp ce mă ridicam, stewardesa mi-a zâmbit și mi-a spus:
– Căpitanul vrea să vă salute.

Am rămas fără cuvinte. Am mers încet spre cabină, cu pașii moi și inima grea. Când ușa s-a deschis, el era acolo. Uniforma îi venea perfect, dar chipul… chipul lui era același pe care îl mângâiam când era copil.

Privirile ni s-au întâlnit. Pentru câteva secunde, timpul s-a oprit.

– Mamă… tu?
– Da, eu, am spus zâmbind. Am auzit că acest zbor e doar pentru familie.

El a coborât ochii, iar vocea i s-a frânt:
– Îmi pare rău… n-ar fi trebuit…
– Știu, Orlando. Dar viața are felul ei de a ne aduce pe aceeași rută, chiar și atunci când credem că ne-am pierdut de tot.

Ne-am îmbrățișat. O îmbrățișare scurtă, dar plină de ani de tăcere, de durere, de dor. L-am simțit tremurând.

– Te-am rănit, mamă…
– Ai crescut. Toți copiii o fac la un moment dat. Important e să știi drumul înapoi.

În acel moment, am știut că totul se schimbase. Nu mai era nevoie de reproșuri, de lacrimi. Eram acolo, amândoi, în același avion, dar mai ales în același cer.

Când am coborât, soarele apunea, iar norii se colorau în portocaliu. M-am oprit o clipă pe pista de aterizare și am inspirat adânc.

Poate că nu mai aveam loc în vacanțele lui, dar aveam loc în inima lui. Și uneori, asta e tot ce contează.

Am plecat zâmbind, cu valiza în mână, gândindu-mă că unele călătorii nu se fac cu avionul. Se fac prin iertare.