Soțul meu m-a lăsat la 60 de kilometri de casă, pe ploaie, ca să „îmi dea o lecție”

În dimineața următoare, ploaia se oprise. Aerul mirosea a pământ reavăn și a libertate. Stăteam în bucătăria lui Radu, îmbrăcată cu o pijama moale a cumnatei mele, sorbind o cafea amară. Mă simțeam ciudat de calmă, de parcă totul se terminase deja.

Telefonul vibra. Era Max.

Nu am răspuns.

Mai târziu, un mesaj: „Unde ești? Ai învățat ceva din seara trecută?”
Am zâmbit. Da, învățasem. Că nu mai aveam nevoie de el.

Peste câteva ore, eram în biroul Andreei. Avea un teanc de hârtii în față și o privire de oțel.
— Avem tot ce ne trebuie, a spus. Înregistrările, tranzacțiile, extrasele bancare. O să-l distrugem fără să ridici un deget.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam răzbunare. Voiam doar să fiu liberă.
— Nu vreau să-l distrug, am spus încet. Vreau doar să nu mai poată distruge el pe altcineva.

Andreea a ridicat sprâncenele. — Asta se rezolvă. Justiția nu e despre ură, ci despre adevăr.

În zilele care au urmat, totul s-a derulat cu o precizie rece. Max n-a bănuit nimic. Îi trimisesem un mesaj scurt: „Sunt bine. Am nevoie de timp.” S-a relaxat, convins că își recăpătase controlul. Exact cum voiam.

Între timp, Diana lucra zi și noapte, descoperind conturi ascunse în Cipru și transferuri făcute pe numele Alinei. Într-o săptămână, adevărul era complet pe masă. Și când Andreea a depus plângerea oficială, am simțit pentru prima dată că respir.

Max a primit citația chiar în fața biroului. M-a sunat înnebunit.
— Ce-ai făcut, Irina? Nu putem rezolva asta între noi?
— Timpul pentru „între noi” a trecut, i-am răspuns simplu. Ai vrut să-mi dai o lecție. Sper că ai învățat-o tu acum.

Au urmat luni de procese, audieri și avocați care se certau în săli reci. Max se înfuria, amenința, încerca să joace rolul victimei. Dar înregistrările vorbeau singure. Vocea lui, calmă și disprețuitoare, răsuna în boxele sălii: „Poate o plimbare lungă în ploaie o să-ți amintească locul.”

Unii au întors capul. Alții au oftat.
Judecătoarea a privit spre mine cu o blândețe neașteptată.
— Doamnă Popescu, a spus. Sunteți curajoasă. Și foarte inteligentă. Cazul e clar.

Când totul s-a terminat, m-am întors înapoi la casa noastră. Nu ca să o păstrez — urma să o vând — ci ca să-mi iau lucrurile și să închid o ușă pentru totdeauna. În dormitor mirosea a parfum străin. Am zâmbit trist și am deschis geamul. Aerul rece de toamnă a spălat tot ce rămăsese din trecut.

Câteva luni mai târziu, am început o viață nouă. M-am mutat într-un apartament mic, cu balcon și ghivece de mușcate. Mi-am făcut o cafea și am privit răsăritul.
Radu venise să-mi aducă niște lemne pentru sobă.
— Parcă ești alt om, a zis râzând.
— Nu, frate. Sunt tot eu. Doar că acum știu cât valorez.

Și chiar așa era. În sfârșit, simțeam că trăiesc, nu că supraviețuiesc.
Nu mai aveam un soț bogat, dar aveam liniște. Nu mai aveam bijuterii scumpe, dar aveam libertate.
Și uneori, în serile ploioase, îmi făceam un ceai fierbinte, ascultam ploaia bătând în geam și îmi aminteam de noaptea în care am fost lăsată pe marginea drumului.

Atunci am pierdut totul.
Dar, fără să știu, în aceeași noapte, am câștigat tot ce contează cu adevărat.