Însărcinată și fără adăpost, ajunge la ferma mătușii ei văduve

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel de grele, dar parcă din ce în ce mai suportabile. Maria nu mai număra orele, ci lucrurile duse la capăt: un coteț curățat, o grămadă de lemne tăiate, o zi întreagă fără să cedeze.

Într-o dimineață rece, în timp ce turna apă în jgheabul animalelor, a simțit pentru prima dată o mișcare clară în pântec. A rămas nemișcată.

— Ești acolo… —a șoptit, punându-și mâna pe burtă.

Pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit singură.

Dar liniștea aceea mică n-a durat mult.

În aceeași zi, Elena i-a arătat o bucată de pământ din spatele casei, plină de buruieni.

— Aici o să faci grădina —a spus scurt.

Maria s-a uitat la terenul acela și aproape că i-au dat lacrimile. Era mult prea mult.

— Nu cred că pot…

Elena s-a întors spre ea, cu aceeași privire tăioasă.

— Ba poți. Sau pleci.

Nu era loc de milă.

Maria a strâns din dinți și a început.

Zi după zi, a smuls buruieni, a săpat, a nivelat. Sub unghii i se aduna pământ, palmele îi crăpau, dar încet-încet, locul acela a început să prindă formă. A pus semințe. Le-a udat. A avut grijă de ele ca de ceva viu.

Ca de copilul ei.

Într-o seară, pe când apunea soarele și cerul era roșiatic peste câmpuri, Elena a ieșit în curte și s-a oprit lângă ea.

A privit grădina. Rânduri drepte, pământ întors, primele fire verzi ieșind timid la suprafață.

— Nu e rău —a spus.

Atât.

Dar pentru Maria, acele trei cuvinte au însemnat mai mult decât orice laudă.

În zilele următoare, ceva s-a schimbat. Elena nu mai era doar femeia rece din prima zi. Îi mai lăsa uneori o bucată de brânză pe masă. Îi mai spunea, pe scurt, cum se face un lucru „ca lumea”.

Într-o noapte, când vântul bătea tare și ușa scârțâia, Maria n-a putut dormi. S-a ridicat și a găsit-o pe Elena în bucătărie, stând la masă, cu o fotografie în mână.

— N-ai somn? —a întrebat Maria încet.

Elena a ridicat privirea.

— Nici tu.

A ezitat, apoi i-a întins fotografia. Era un bărbat tânăr, zâmbind larg.

— Soțul meu —a spus.

Vocea ei nu mai era dură.

— A murit acum mulți ani. Și… n-am mai avut pe nimeni.

Maria a înțeles atunci.

Nu era răutate. Era singurătate.

A doua zi dimineață, când s-a trezit, a găsit pe masă o cană de lapte cald și o felie groasă de pâine.

Și, pentru prima dată, Elena i-a spus:

— Ai grijă de tine… pentru copil.

Timpul a trecut. Burta Mariei a crescut, iar odată cu ea și grădina. Verdele a acoperit pământul, iar viața a început să se vadă peste tot.

Într-o dimineață de vară, durerile au început.

Nu mai era timp.

Maria s-a sprijinit de masă, respirând greu.

— Mătușă…

Elena a venit imediat. N-a intrat în panică. N-a ridicat tonul.

— Hai —a spus doar.

A pregătit totul. Apă, prosoape, patul.

Orele au trecut greu, cu durere și lacrimi, dar și cu o forță pe care Maria nu știa că o are.

Iar apoi…

Un plâns.

Puternic. Clar.

Viață.

Maria și-a strâns copilul la piept, cu lacrimi pe obraji.

— Bine ai venit… —a șoptit.

Elena stătea lângă ea, tăcută.

Dar ochii ei nu mai erau reci.

— O să fie bine —a spus încet.

Și, pentru prima dată, Maria a știut sigur că așa va fi.

Nu mai era singură.

Avea un copil.

Avea un rost.

Și, fără să-și dea seama, găsise din nou… o casă.