A ajuns la cimitir ca să-și ia rămas-bun pentru ultima oară

Ion a rămas acolo, în genunchi, incapabil să spună ceva. Simțea că pământul i se clatină sub genunchi, că tot aerul din jur s-a subțiat. Fetițele îl priveau cu aceeași mirare curată, fără să înțeleagă furtuna care îi frământa sufletul.

— Eu… eu am cunoscut-o pe mama voastră — a rostit, cu glas tremurat. — A fost o femeie minunată.

Cea cu buchetul de flori s-a apropiat puțin, ținându-și strâns mănunchiul de margarete.
— O iubeai? — a întrebat simplu, fără teamă.

Întrebarea i-a sfâșiat inima. A simțit nodul acela pe care îl purtase ani la rând, crescându-i în gât.
— Da — a spus cu greu. — Mai mult decât orice pe lume.

Un vânt blând a trecut peste cimitir, mișcând frunzele copacilor și făcând să freamăte ierburile înalte. De undeva, din depărtare, s-a auzit clopotul bisericii bătând de amiază. Ion a rămas aplecat, cu privirea pierdută pe piatra funerară pe care scria: Elena Bălan, 1989 – 2024. Iubită fiică, mamă și prietenă.

A trecut mâna peste numele ei, simțind literele reci sub degete. Lacrimile i-au umplut ochii, dar le-a ascuns repede, rușinat. Nu voia ca fetițele să-l vadă plângând.

— Vreți să-mi spuneți cum vă cheamă? — a întrebat el, încercând să-și țină vocea fermă.
— Eu sunt Ana — a spus prima.
— Iar eu, Maria — a adăugat cealaltă, cu un zâmbet timid.

Două nume simple, dar care i-au pătruns adânc în inimă. Ana și Maria. Fetele lui.

A rămas un moment în tăcere, privind cerul albastru care se întindea deasupra lor. Tot ce pierduse, tot ce ignorase din mândrie, îi stătea acum în față, viu, respira, îl privea cu aceiași ochi ai Elenei.

— Unde locuiți, fetelor? — a întrebat el cu blândețe.
— Cu mătușa noastră, Irina — a spus Ana. — De când… mama a plecat la îngeri.

Ion a înghițit în sec. Mătușa Irina. Își amintea vag de ea, sora Elenei, mereu cu o vorbă tăioasă, mereu gata de ceartă.
— Vă poartă bine? — a întrebat, sperând să audă ce trebuie.
Maria a ezitat o clipă.
— Ne lasă să ne jucăm, dar… nu-i place să vorbim despre mama. Spune că e mai bine să uităm.

Cuvintele acelea l-au înfuriat, dar s-a stăpânit. Le-a zâmbit doar și a zis:
— Mama voastră n-ar fi vrut niciodată să o uitați. Ea trăiește în voi.

Fetițele s-au privit între ele, apoi Ana a scos din buzunar biletul împăturit.
— Am scris o scrisoare pentru ea. Poți s-o pui tu pe piatră? — l-a rugat.

Ion a luat hârtia cu mâini tremurânde. Era o foaie mică, mototolită, pe care literele stângace scriau: Te iubim, mami. Să ne veghezi mereu.

A simțit cum i se rupe ceva în suflet. A așezat scrisoarea sub buchetul de flori și a rămas o vreme acolo, cu capul plecat.

Când s-a ridicat, cele două fetițe îl priveau cu ochi mari.
— Mai vii să ne vezi? — a întrebat Maria.
— Dacă vreți voi… da.

Ana a zâmbit.
— Mătușa Irina zice că nu avem tată. Dar eu cred că minte.

Ion și-a dus mâna la gură. Nu mai putea răspunde. Lacrimile au început să-i curgă fără oprire, dar de data asta nu le-a mai ascuns. Le-a strâns pe amândouă în brațe, simțindu-le inimile mici bătând lângă a lui.

Atunci a știut.
Că viața îi dăduse o a doua șansă. Nu ca să-și plângă trecutul, ci ca să-și repare greșelile.

Și, privind spre cer, a șoptit printre lacrimi:
— Îți promit, Elena… n-o să le mai pierd niciodată.

În ziua aceea, printre morminte și flori de câmp, Ion n-a mai fost un bărbat care își căuta liniștea. A redevenit un tată.
Un tată care învăța din nou ce înseamnă dragostea.