Fiica mea de șase ani i-a spus învățătoarei că „o doare când stă jos”

Am clipit de câteva ori, convinsă că n-am auzit bine. „Cum adică nu e om?”, am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul.

Inspectorul a pus punga pe masă și a tras aer adânc în piept. „Pata asta… nu e sânge, nu e vopsea, nu e niciun fluid uman. E o secreție animală. Mai exact, de la o pisică — dar nu o pisică obișnuită.”

M-am uitat la el, fără să înțeleg nimic.

„E o pisică cu o infecție severă. Un veterinar a confirmat că secreția provine de la o rană necrozată. Probabil că animalul s-a frecat de ghiozdan. Dar asta nu explică desenul copilului dumneavoastră,” a adăugat el, privindu-mă direct în ochi.

Am simțit cum mi se taie respirația. În mintea mea se derulau toate imaginile posibile — Cătălin, acuzat, rușinat, Andreea plângând, iar eu, pierdută între vină și frică. „Ce legătură are pisica asta cu totul?”, am întrebat.

„Aici devine ciudat,” a continuat inspectorul. „Am fost la dumneavoastră acasă. Vecinii au spus că noaptea se aud zgomote din pod. Am urcat acolo. Doamnă… cred că ar trebui să vedeți cu ochii dumneavoastră.”

Am mers împreună. Când a deschis trapa podului, un miros greu m-a lovit. Lumina lanternei a dezvăluit urme de zgârieturi pe lemn, bucăți de material sfâșiat și, într-un colț, o pisică neagră, slabă, cu ochii aprinși de febră. Lângă ea, un pui mort.

Andreea se strecurase probabil acolo în zilele în care stătea cu Cătălin. Pisica, rănită și speriată, o atacase. Fetița, în durerea și confuzia ei, desenase ce trăise — dar mintea de copil amestecase realitatea cu frica.

M-am prăbușit în genunchi, plângând. Toate suspiciunile, toate cuvintele grele spuse fratelui meu mi-au căzut în suflet ca niște pietre. Cătălin, care îmi adusese mâncare când eram bolnavă, care dormise pe canapea ca să nu rămână Andreea singură… îl trăseseră pe nedrept la răspundere.

„L-am distrus,” am șoptit, iar lacrimile mi-au curs fără oprire.

Inspectorul a dat din cap. „Știu că e greu. Dar mai bine așa, decât să fi fost altceva.”

Am coborât din pod tremurând. L-am sunat pe Cătălin chiar atunci. A venit în câteva minute, cu ochii umflați, dar fără reproșuri. S-a aplecat spre mine și m-a luat în brațe, în tăcere. Andreea a venit și ea, ținând în mână o jucărie de pluș.

„Mami, îmi pare rău că am desenat urât,” a spus ea, cu vocea subțire.

„Nu, iubirea mea,” i-am răspuns, strângând-o la piept. „Nu e vina ta. Uneori, lucrurile care ne sperie par altfel în mintea noastră.”

În zilele care au urmat, casa noastră a redevenit liniștită. Pisica a fost dusă la veterinar și îngrijită. Eu și Mihai am vorbit, pentru prima dată fără reproșuri. Am înțeles că familia, oricât de frântă ar fi, se poate lipi la loc dacă alegi iertarea în locul fricii.

Iar Andreea… a început să deseneze din nou. De data asta, doar fluturi, case și oameni care se țin de mână.

Uneori, când o privesc, îmi amintesc vocea inspectorului spunând „suspectul nu e om”. Și îmi dau seama că adevăratul dușman fusese frica — frica mea, care aproape ne-a distrus.

Dar din acea frică s-a născut ceva bun: un început nou, curat, în care am învățat că adevărul, oricât ar durea, e singurul lucru care ne poate elibera.