Felicitarea de ziua mea care mi-a dezvăluit secretul fiicei mele, după ani de tăcere

Ziua mea de naștere, a 47-a, a trecut aproape în liniște. Doar trei farfurii pe masă, un scaun neatins – ecoul tăcut al fiicei mele, cu care nu mai vorbisem de doi ani.
În fiecare an, la ziua mea, pun totuși farfuria ei acolo, ca și cum simplul gest ar putea s-o aducă înapoi.

În seara aceea, când am șoptit o dorință în liniștea bucătăriei, nu aveam habar că răspunsul fusese acolo tot timpul – ascuns într-un sertar vechi.

După ce am spălat vasele, am dat peste o felicitare de ziua mea pe care nu o mai văzusem niciodată. Era de la Carina, fiica mea. Plină de scuze, de cuvinte calde și de dragoste. La final, era trecută o adresă din Canada. Mi-au început să-mi tremure mâinile în timp ce citeam fiecare rând.
Nu mă rupsese din viața ei, așa cum crezusem. Mesajul doar nu ajunsese niciodată la mine. Pentru prima dată după ani de zile, am simțit ceva viu și cald în piept.

A doua zi dimineață, i-am spus soțului meu, Radu, că trebuie s-o găsesc.
Am mers împreună la fostul meu soț, Nicolae, care a recunoscut stânjenit că pierduse felicitarea și uitase să mi-o dea. M-a durut adevărul, dar cuvintele din scrisoare mi-au dat putere. Carina voia să se împace cu mine, iar eu nu aveam de gând să mai las timpul să treacă degeaba.

În aceeași seară mi-am făcut bagajele și am plecat hotărâtă să micșorez distanța pe care anii o clădiseră între noi.

Când am ajuns în sfârșit la ușa ei, s-a deschis înainte să apuc să bat. Era acolo — mai matură, mai sigură pe ea, dar tot fetița mea. Fără un cuvânt, a alergat spre mine și m-a strâns în brațe. În îmbrățișarea aceea, anii de tăcere s-au topit.
În ziua aceea, nu doar că mi-am regăsit fiica, ci am redescoperit și iertarea, dragostea și bucata lipsă din inima mea.