Când Ivan a găsit două fetițe gemene în mijlocul pustietății, le-a dus acasă

Ion a intrat în casă încet, fără să facă zgomot. Nu voia să-și trezească soția sau fetițele. Dar când a deschis ușa, a simțit un curent rece, de parcă toate ferestrele ar fi fost larg deschise. Înăuntru era o liniște ciudată. Nici un foșnet, nici o respirație.

A strigat ușor: „Mario, ești trează?” Dar niciun răspuns. Doar lemnele trosneau ușor în sobă. A făcut câțiva pași și a văzut cana cu ceai răsturnată pe masă, iar farfuria cu biscuiți neatinsă.

Inima i-a început să bată cu putere. A intrat în camera unde dormeau soția și fetițele. Patul era gol. Doar pernele erau ușor mototolite, ca și cum cineva s-ar fi ridicat de curând. Pe podea, o urmă mică, udă, de picior de copil. Apoi alta. Și alta. Urmele duceau până la ușa din spate, care era întredeschisă.

Ion a ieșit în grabă afară. Aerul dimineții era rece și dens. Urmele se pierduseră în zăpadă, dar în depărtare a zărit ceva mișcându-se printre copaci. A luat lanterna și s-a apropiat.

Când a ajuns aproape, a înlemnit. Soția lui stătea în genunchi lângă un copac, ținând în brațe una dintre fetițe. Cealaltă fetiță era lângă ele, privind fix spre el. Dar în ochii lor era ceva ciudat… nu păreau copii obișnuiți.

— Mario, ce s-a întâmplat? a întrebat el, abia șoptind.

Femeia s-a întors încet spre el. Avea lacrimi pe obraji, dar și un zâmbet ciudat, cum nu-i mai văzuse niciodată.
— Ion… ele… ele mi-au spus că nu mai trebuie să sufăr. Și m-am ridicat… m-am ridicat singură!

Ion s-a uitat uluit. Soția lui, care de ani buni nu mai putea merge, stătea acum în picioare, ținând fetița de mână.

— Ce vorbești, Mario? Cum adică s-au ridicat? Ce sunt ele?

Fetițele s-au apropiat de el, zâmbind ușor. Una dintre ele i-a spus cu o voce blândă, dar nelumească:
— Nu-ți fie frică, nene Ion. Noi doar am venit să o ajutăm. Acum putem pleca.

Și atunci, fără zgomot, fără vânt, fără lumină, s-au făcut nevăzute. Ca și cum aerul le-ar fi înghițit.

Soția lui a început să plângă în hohote. El a luat-o în brațe, tremurând. Nu știa dacă să se bucure sau să se teamă.

Au stat acolo mult timp, fără să spună nimic. Doar vântul adia ușor printre brazi, iar soarele răsărea peste pădurea albă.

De atunci, Ion n-a mai găsit niciodată urme ale fetelor. Dar în fiecare iarnă, exact în aceeași zi, pe geamul lor se formează două amprente mici, ca niște palme de copil.

Iar Mario spune mereu același lucru, privindu-le cu un zâmbet blând:
— Ele nu au dispărut. Doar s-au întors acolo de unde au venit.

Și, de fiecare dată, Ion își face semnul crucii, murmurând:
— Dumnezeu să le aibă în pază… cine-or fi fost ele.