Tatăl vitreg al meu, în vârstă de 89 de ani, a locuit cu noi 20 de ani fără să cheltuiască niciun leu

— Vă înșelați, domnule Simion, — a spus el calm, deschizând servieta și scoțând câteva foi. — Tatăl soției dumneavoastră era mai prevăzător decât ați crezut.

Am schimbat o privire scurtă cu Ana. Ea se uita la avocat cu ochii mari, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Eu am făcut un pas în spate și m-am rezemat de perete, simțind cum inima îmi bate tot mai tare.

Avocatul a întins spre mine o hârtie. Era o copie a testamentului. L-am luat cu mâinile tremurânde și am început să citesc. Pe măsură ce înaintam printre rânduri, respirația mi se oprea.

— Nu poate fi adevărat… — am șoptit.

Ion Grigorescu, omul tăcut care trăise douăzeci de ani în casa noastră fără să dea vreun semn de interes față de bani sau bunuri, era proprietarul unei case bătrânești în centrul orașului. O casă veche, dar mare, care fusese închiriată de ani buni unei mici firme. În fiecare lună, chiriașii depuneau banii într-un cont pe numele lui.

— Contul acesta, — spuse avocatul, scoțând un alt dosar, — conține suma de 742.000 de lei. Toți acești bani vă revin dumneavoastră și soției.

Ana a dus mâinile la gură, ochii i s-au umplut de lacrimi. Eu am rămas mut. Mă simțeam de parcă cineva mi-ar fi dat o palmă, dar una care nu rănea, ci trezea.

Timp de douăzeci de ani, îl văzusem ca pe o povară. Ca pe o umbră tăcută care trăia pe spinarea noastră. Iar el, fără să spună nimic, ne lăsase tot ce avea. Nu ceruse, nu se plânsese, nu se lăudase. Doar tăcuse.

În tăcerea lui era o demnitate pe care nu o înțelesesem niciodată.

Ne-am dus apoi, împreună cu avocatul, la adresa menționată în acte. Casa era bătrânească, dar frumoasă, cu un nuc uriaș în curte și o prispă de lemn scorojit. Am privit-o cu un nod în gât. Mi-am dat seama că acolo poate își trăise copilăria Ana. Poate acolo rămăsese o parte din sufletul lui Ion Grigorescu.

Pe o masă veche, în colțul casei, am găsit o cutie de lemn. În ea erau câteva scrisori, câteva fotografii și o scrisoare adresată nouă.

Am deschis-o cu grijă. Scrisul era tremurat, dar clar:

„Dragii mei, n-am vrut niciodată să fiu o povară. Am trăit simplu, dar am avut tot ce mi-a trebuit: un acoperiș, mâncare, familia voastră. N-am spus nimic despre casă și bani, pentru că nu vreau ca cineva să simtă datorie. Am vrut doar să știți, când nu voi mai fi, că v-am iubit mai mult decât am știut să arăt. Aveți grijă unii de alții.”

Am închis ochii și am simțit cum îmi curg lacrimile. Tot ce crezusem că știu despre el se spulberase.

În seara aceea, Ana a aprins o lumânare și am stat amândoi în tăcere, privind flacăra mică ce tremura în aerul calm. Am înțeles că uneori cei mai tăcuți oameni spun cele mai puternice lucruri fără cuvinte.

De atunci, în fiecare an, în ziua în care Ion a plecat dintre noi, mergem la mormântul lui și lăsăm o cană de ceai și o lumânare. Nu pentru ce ne-a lăsat, ci pentru tot ce ne-a învățat: că bunătatea adevărată nu se spune, se trăiește.