FIUL MILIONARULUI A FOST ÎNGROPAT DE VIU

Un strigăt colectiv umplu salonul. Doamna Valeria căzu în genunchi lângă copil, urlând numele lui printre lacrimi, iar domnul Andrei rămase stană de piatră, incapabil să reacționeze. Invitații se dădeau înapoi, neștiind ce să facă, în timp ce muzica se opri brusc, lăsând în urmă un ecou sinistru.

Roxana se repezi spre Matei și, fără să mai aștepte pe nimeni, îi întoarse capul într-o parte, încercând să-i deschidă gura. Îi simțea respirația scurtă, neregulată, abia perceptibilă.
„Chemați salvarea!”, strigă ea, dar nimeni nu se mișcă. Oamenii păreau paralizați de panică. Așa că își suflecă mânecile și, fără să ezite, începu să-i facă respirație gură la gură.

Câteva secunde mai târziu, se auzi sirena unei ambulanțe în depărtare. Dar era prea târziu. Medicii care sosiră la fața locului nu putură face nimic. Declarația lor fu rece, scurtă și nemiloasă: „Stop cardiac”.

Valeria leșină pe loc. Andrei, cu ochii goi, doar dădu din cap. În câteva ore, trupul micuțului Matei fu pus într-un sicriu alb, în salonul unde doar cu o zi înainte se dansase și se râsese. Roxana nu se desprinse de acolo. Nu putea să creadă.

În noaptea următoare, vântul bătea tare peste grădini. Roxana stătea în camera ei din pod, tremurând. Ceva nu-i dădea pace. Îl visase pe Matei, care îi întinsese mâna și îi spusese cu voce stinsă: „Nu dorm, tanti Roxi… e întuneric aici.”

Se trezi brusc, acoperită de sudoare. Nu putea ignora acel vis. O forță necunoscută o împingea să coboare. Își puse o haină peste uniforma de lucru și ieși pe furiș afară. În curte, totul era pustiu, doar lumina lunii se oglindea pe marmura rece a criptei din colțul grădinii.

Cu mâinile tremurânde, Roxana începu să sape lângă mormântul proaspăt. Pământul era moale, abia tasat. „Doamne, iartă-mă dacă greșesc…”, șopti ea. După câteva minute de efort, auzi un sunet care îi îngheță sângele în vine — un geamăt slab, venind din adânc.

Cu o ultimă zvâcnire, dădu la o parte capacul de lemn. Matei era acolo. Palid, dar viu. Ochii lui se deschiseră încet și respiră adânc, ca după un coșmar.

Roxana izbucni în lacrimi și îl strânse la piept. Nu știa cum reușise, dar copilul fusese îngropat de viu.
În câteva minute, îl scoase din groapă și-l înveli cu haina ei. Când ajunse la poarta principală, paznicul o privi neîncrezător, dar copilul respirând în brațele ei spulberă orice îndoială.

Dimineața următoare, vestea se răspândi ca focul. Familia Stănescu deveni subiectul principal al tuturor ziarelor. Medicii, poliția, presa — toți încercau să înțeleagă cum fusese posibil așa ceva.

Dar Roxana nu voia glorie. Se retrase în tăcere, ținându-l de mână pe Matei, ca o mamă adevărată. Doamna Valeria o îmbrățișă plângând, promițându-i că viața lor nu va mai fi niciodată la fel.

De atunci, în grădina conacului, sub teiul bătrân, se spune că se aude uneori râsul cristalin al unui copil.
Un râs viu. Un râs salvat de o inimă simplă, dar curajoasă.