Am auzit o tânără pe stradă cântând aceeași melodie pe care o cânta fiica mea

Am rămas nemișcat. Ochii ei căprui, aceiași ochi calzi pe care îi știam prea bine, m-au făcut să uit pentru o clipă unde sunt. Nu știu dacă mi s-a oprit inima sau dacă bătea prea tare ca să mai simt ceva.

Ea a zâmbit politicos, fără să mă recunoască. Apoi s-a întors spre o femeie care stătea la câțiva pași mai încolo, probabil mama ei adoptivă. Ceva din felul în care îi spunea „mamă” m-a sfâșiat pe dinăuntru.

Am rămas acolo, neștiind dacă să fug sau să strig. O parte din mine voia să o ia în brațe, cealaltă îmi spunea că poate e doar o coincidență dureroasă. Dar inima mea… inima mea refuza să creadă că e doar atât.

Am așteptat până când au început să strângă lucrurile. Fata și femeia s-au îndreptat spre o mașină veche, parcată la colț. M-am apropiat și am întrebat, cu voce tremurată:
– Scuzați-mă… fata dumneavoastră… cum o cheamă?

Femeia m-a privit suspicioasă, iar fata a făcut un pas în spate.
– O cheamă Ana, mi-a răspuns scurt femeia. De ce întrebați?

Ana. Un nume simplu, dar în vocea ei am auzit aceeași sonoritate ca atunci când o strigam pe Lidia în curte, cu ani în urmă. Am simțit că pământul mi se clatină sub picioare.

– Iertați-mă, am murmurat. E doar că… vocea ei… îmi amintește de cineva drag.

Am plecat, dar nu m-am putut opri din tremurat. Toată noaptea m-am frământat. Mi-am scos din dulap vechile poze, ziarele îngălbenite, raportul poliției, fiecare indiciu rămas din ziua aceea blestemată. Am stat ore întregi privind fotografia Lidiei – aceeași privire caldă, aceeași gropiță, același zâmbet timid.

Dimineața, fără să stau pe gânduri, m-am dus la poliție. Le-am spus totul, dar au ridicat din umeri: „Au trecut 17 ani, domnule. Dacă aveți dovezi clare, putem deschide un dosar nou.”

Așa că am început să o urmăresc de la distanță. Nu din răutate, ci dintr-o disperare liniștită. O vedeam ieșind de la liceu, ducând flori la o bătrână din cartier, ajutând copii mai mici să traverseze strada. Avea bunătatea Lidiei. Gesturile, vocea, chiar și felul în care își prindea părul erau aceleași.

După o săptămână, mi-am făcut curaj. Am așteptat-o la ieșirea dintr-un mic concert de caritate. Cânta din nou aceeași melodie. Când a terminat, m-am apropiat încet, ținând în mână o fotografie veche.

– Ana, i-am spus cu voce blândă. Poți să-mi spui de unde știi melodia asta?

M-a privit uimită.
– Mama mi-o cânta când eram mică… sau cel puțin așa zice ea. De ce întrebați?

Am întins fotografia.
– Pentru că această fetiță o cânta prima oară.

A luat poza și a privit-o îndelung. Chipul ei s-a schimbat. A dus mâna la gură și ochii i s-au umplut de lacrimi.
– E… e aceeași păturică pe care o aveam când eram mică…

În clipa aceea, femeia care o însoțea a apărut, panicată.
– Ce faceți? De ce vorbiți cu ea?

M-am întors spre femeie și i-am spus simplu:
– Pentru că fata asta e fiica mea.

Liniște. O liniște grea, în care doar respirațiile noastre se auzeau.

A urmat un control ADN. Zilele până la rezultat au fost cele mai lungi din viața mea. Mă temeam să sper, dar nu puteam renunța. Într-o dimineață de joi, m-au chemat la secție. Ofițerul a zâmbit și mi-a spus doar atât:
– Felicitări, domnule. Este fiica dumneavoastră.

Am simțit cum lumea se oprește pentru o clipă. Apoi am izbucnit în plâns. După 17 ani, Lidia mea se întorsese acasă.

Astăzi, stă lângă mine la masă, povestind cum viața a dus-o dintr-o familie în alta, cum amintirile i s-au estompat, dar melodia… melodia a rămas mereu în sufletul ei.

Și, în timp ce o ascult, știu că uneori, Dumnezeu nu uită rugăciunile noastre – doar le păstrează pentru clipa potrivită.