Nina a intrat în casă leoarcă de ploaie, dar fericită.

Nina a rămas în picioare, cu haina udă lipită de trup și cu părul picurând pe podea. Nici nu știa ce s-o doară mai tare — cuvintele mamei lui sau privirea rece a soțului. Ar fi vrut să se bucure, să deschidă șampania pe care o cumpărase în drum spre casă, dar simțea cum totul se năruie în ea.

— Ionuț, am muncit pentru asta… am stat nopți întregi, am tras ca un câine. De ce vorbești așa?
El a ridicat din umeri, cu un zâmbet de parcă n-ar fi contat.
— Lasă, șefă, nu ne lua de sus. Ai ajuns mare acum, nu?

Cuvintele lui i-au intrat în suflet ca niște ace. S-a așezat încet pe scaun, fără putere, în timp ce soacra continua să vorbească din bucătărie:
— Eu ți-am zis, mamă, femeile care muncesc prea mult uită de bărbat, de casă… Așa încep certurile!

Nina a închis ochii o clipă. În minte i-au venit toate serile în care ea făcea ciorbă și calcă haine, în timp ce el se uita la televizor. Nu uitase de casă. Nu uitase de el. Doar că visase și la mai mult.

A doua zi dimineață, s-a trezit înaintea tuturor. A făcut cafeaua, a pus pâine la prăjit și s-a uitat lung la Ionuț, care dormea întors cu spatele. Ar fi vrut să-l mai iubească, dar ceva se rupsese. În tăcere, și-a luat geanta și a plecat la serviciu.

La birou, colegii au aplaudat-o. Florile, baloanele, râsetele — totul era cald și sincer. A simțit cum un nod i se topește în gât. Poate că nu acasă trebuia să caute înțelegere, ci în ea însăși.

Seara, când s-a întors, soacra o aștepta în bucătărie, cu fața acră.
— Ți-am zis eu, Ionuț e supărat. Nu-i place să te vadă peste el.
Nina a oftat.
— Atunci poate e timpul să-și caute o femeie care stă sub el.

Cuvintele au tăiat aerul ca un cuțit. Femeia s-a înroșit și a început să strige, dar Nina nu a mai auzit. A intrat în dormitor, și-a scos din dulap câteva haine și le-a pus în geantă. Ionuț a sărit din pat:
— Ce faci?
— Plec. N-am de gând să trăiesc într-o casă unde sunt batjocorită pentru că muncesc.

El s-a apropiat, încercând să o oprească.
— Hai, mă, nu fi nebună. Glumeam!
— O glumă care doare nu mai e glumă, Ionuț.

Și a plecat. Afară ploua din nou, dar de data asta nu mai simțea frigul. Mergea drept, hotărâtă. Când a ajuns la gară, și-a cumpărat un bilet spre Brașov, la sora ei. Două sute de lei pentru liniște — un preț mic pentru libertate.

În zilele următoare, a început să respire din nou. Mergea pe jos până la serviciu, asculta muzica preferată și zâmbea oamenilor. Nu-i mai era teamă de nimic. Într-o seară, șeful a chemat-o la o întâlnire de echipă și i-a spus:
— Nina, ai talent. Se vede că îți pasă. Te-aș vrea într-un proiect european. E o șansă mare.

A privit în jos, încercând să-și stăpânească lacrimile. De data asta nu era doar fericire. Era mândrie curată. Știa că, oricât ar fi încercat alții s-o tragă în jos, ea avea să se ridice.

După luni de muncă, a primit un apartament de serviciu și s-a mutat singură. Într-o duminică, și-a cumpărat flori și le-a pus în vază. A privit în jurul ei — liniște, curat, pace. A înțeles că uneori trebuie să pierzi oameni ca să te regăsești pe tine.

Când, după un an, Ionuț a apărut la ușă, cu o floare și un zâmbet stins, Nina a deschis doar puțin ușa.
— Ai devenit tare, i-a spus el.
— Nu, Ionuț. Doar m-am trezit.

A închis ușa încet, fără ură, fără regret. În sufletul ei era doar lumină. Și pentru prima dată, a simțit că ziua aceea — cea în care a fost batjocorită — nu fusese sfârșitul. Fusese începutul unei vieți noi.