Bebelușul milionarului nu mânca nimic până când femeia de serviciu cea săracă a gătit asta.

Sebastian închise ochii pentru o clipă, încercând să-și adune gândurile. Tot ce își dorea era să-și salveze copilul, dar se simțea prins într-un labirint fără ieșire.

În casa aceea mare, plină de tăcere și tristețe, se auzeau doar ecourile plânsului lui Andrei și ale vinovăției lui. Niciuna dintre zecile de soluții propuse de medici, psihologi sau nutriționiști nu dăduse vreun rezultat. Copilul pur și simplu își pierduse pofta de viață odată cu mama lui.

Într-o dimineață, când afară ploua mărunt, Sebastian coborî în bucătărie. Aerul mirosea a dezinfectant, iar mesele erau sterile, ca într-un spital. În colț, o femeie îmbrăcată modest, cu un șorț uzat, spăla vasele în tăcere.

— Dumneata ești noua femeie de serviciu? întrebă el, fără prea mult interes.
— Da, domnule. Mă cheamă Ana, răspunse ea timid.

În clipa aceea, un scâncet slab se auzi din monitorul pentru bebeluș. Ana ridică privirea.
— E micuțul? Nu doarme bine?
— Nu mănâncă, spuse Sebastian cu un oftat. De luni de zile.

Femeia își șterse mâinile de șorț și se apropie cu sfială.
— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule Marin, pot încerca eu ceva? Am crescut trei copii și… uneori, nu e vorba de mâncare, ci de inimă.

Sebastian o privi cu o sprânceană ridicată, dar în disperarea lui acceptă.
Ana urcă încet scările, cu un mic bol în mână. În el, un amestec simplu — un piure de legume, făcut din ce găsise prin bucătărie. Nimic sofisticat. Doar morcov, cartof și un strop de dragoste.

Când intră în camera copilului, Andrei plângea din nou. Femeia se așeză lângă el, fără să spună nimic. Începu să-i fredoneze o melodie veche, o doină pe care i-o cântase mama ei demult, la sat.

Sunetul cald, blând, uman, pătrunse prin zidul de durere al copilului.
Pentru prima dată după luni întregi, Andrei tăcu. Se uită la femeie, cu ochii mari și umezi.

— Hai, puiule, doar o linguriță, șopti ea.

Copilul clipi de câteva ori, apoi, încet, deschise gura.

Sebastian, care urmărea totul din ușă, simți cum i se umezesesc ochii.
Toți specialiștii, toți banii, toate tratamentele — și totuși, o femeie simplă, dintr-un sat uitat de lume, reușise acolo unde toți ceilalți eșuaseră.

În următoarele zile, Ana rămase alături de ei. Făcea mâncare simplă, dar cu suflet. Gătea supă de pui ca la țară, piureuri aromate, lapte cald cu miere. Și, mai ales, vorbea cu Andrei, îl alinta, îl făcea să râdă.

La o săptămână distanță, copilul deja mânca bine și începuse să se joace din nou. Iar casa, odinioară plină de durere, începu să prindă viață.

Sebastian înțelese atunci ceva ce niciun doctor nu îi spusese: hrana adevărată nu vine din farfurie, ci din inimă.

Într-o seară, în timp ce Ana strângea masa, el se apropie de ea.
— Ana, nu știu cum să-ți mulțumesc… Ai făcut o minune.
— Nu eu, domnule, spuse ea zâmbind. Doar l-am ascultat pe Dumnezeu și pe copil. Restul s-a făcut singur.

Sebastian o privi în tăcere. Simți, pentru prima dată după moartea soției lui, o pace adevărată.
Poate că banii nu pot cumpăra totul, dar bunătatea simplă, curată, venită din inimă, poate vindeca chiar și sufletele care păreau pierdute.