Cel mai puternic milionar din oraș lua prânzul cu fiul său, care era în scaun cu rotile

Andrei o măsură din cap până-n picioare. Era murdară, slăbuță, cu obrajii roșii de frig și cu o privire care nu semăna deloc cu cea a unui copil obișnuit. În ea era o liniște ciudată, aproape incomodă.

— Ce vrei, fetițo? o întrebă el, ridicând o sprânceană.

— Să-mi dai ceva de mâncare, și eu îți vindec fiul, spuse ea, simplu, fără ezitare.

Chelnerul îngheță, iar un murmur se ridică printre mese. Unii râdeau pe înfundate, alții o priveau cu milă.

Andrei izbucni într-un râs rece.
— Pe bune? Tu? O fetiță desculță care promite minuni? Pleacă înainte să te dea afară cineva.

Dar fetița nu se clinti. Îl privi drept în ochi și spuse liniștit:
— Nu cer bani. Doar o farfurie cu mâncare. Apoi vezi singur.

Eduard o privea cu o curiozitate sinceră. Ceva în vocea ei îl făcea să creadă că spune adevărul.

— Tată, poate… să-i dăm, murmură el încet.

Andrei se întoarse spre el, uimit. De obicei, copilul abia dacă vorbea în public.
— Bine, spuse sec. Adu-i ceva, ce-o fi mai ieftin, ordonă chelnerului.

Fetița se așeză în picioare lângă masă. Nu părea rușinată. Când i se aduse o farfurie cu o supă fierbinte, nu se grăbi s-o mănânce. Luă o lingură, apoi privi spre Eduard.

— Pot să-i ating picioarele? întrebă ea.

Andrei dădu ochii peste cap.
— Fă ce vrei, doar termină odată și dispari.

Fetița se aplecă. Mâinile ei mici atinseseră genunchii băiatului cu o blândețe de neînțeles. Eduard tresări, simțind un fior care-i urcă până în vârful capului.

În restaurant se făcu liniște. Chiar și muzica ambientală părea că s-a oprit.

Apoi se întâmplă ceva ce nici măcar Andrei nu putea nega. Picioarele lui Eduard se mișcară. Încet, dar clar. Mai întâi degetele, apoi tălpile. Chelnerul scăpă tava, iar un sunet de metal izbucni în tăcerea generală.

Eduard își duse mâinile la gură, cu ochii mari.
— Tată… simt podeaua!

Andrei înlemni. Inima i se strânse, încercând să înțeleagă. Se ridică brusc, aproape răsturnând scaunul.
— Cum ai făcut asta? strigă el.

Fetița termină ultima lingură de supă și se șterse la gură cu mâneca.
— Ți-am spus că-l pot vindeca. Mulțumesc pentru mâncare.

Și înainte ca cineva să reacționeze, se întoarse spre ieșire.

Andrei o urmări, fără să poată rosti un cuvânt. Când ajunse la ușă, ea se opri, se întoarse și spuse cu un zâmbet abia vizibil:
— Nu toate lucrurile pot fi cumpărate, domnule.

Ușa se închise încet în urma ei.

Andrei se prăbuși pe scaun, privind la fiul său care se ridica încet în picioare. Lumea din jur părea să dispară. Pentru prima dată în viață, omul care cumpărase tot ce și-a dorit nu putea înțelege cum primise cel mai mare dar — fără bani, fără putere, doar prin bunătate.

Eduard făcu primul pas, tremurat, dar sigur. Se aruncă în brațele tatălui său.

Andrei îl strânse cu putere și, cu ochii în lacrimi, șopti:
— Poate că Dumnezeu încă mai trimite îngeri… doar că noi nu-i recunoaștem întotdeauna.

Afară, pe trotuar, fetița pășea liniștită, iar lumina soarelui se juca printre părul ei. Într-o mână ținea o bucățică de pâine, în cealaltă o brățară ruptă dintr-un fir de sfoară. Zâmbi ușor și privi spre cer.

În spatele ei, în restaurantul cel mai scump din oraș, un bărbat bogat învățase, în sfârșit, ce înseamnă să fii cu adevărat viu.