O femeie a locuit la etajul 8 al blocului meu timp de 50 de ani.

Ușa s-a închis în urma noastră cu un sunet sec. Un ecou gol, de parcă apartamentul n-ar fi vrut să ne primească. Aerul mirosea a vechi, a praf și a ceai de tei. Nimic nu era ieșit din comun la prima vedere. Mobilă din anii ’80, o bibliotecă plină de cărți îngălbenite, o masă mică de bucătărie acoperită cu mușama crăpată.

Unul dintre polițiști a aprins lumina din hol. Atunci am văzut primul lucru care mi-a tăiat respirația.

Pe perete, în rame simple, erau fotografii. Zeci. Poate sute. Toate cu mine.

Cu mine copil, în fața școlii generale, cu ghiozdanul mai mare decât mine. Cu mine adolescent, pe banca din fața blocului, cu genunchii juliți. Cu mine adult, coborând scările cu sacoșe de la piață. Fiecare etapă din viața mea era acolo, prinsă într-o ramă ieftină.

Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.

— O cunoșteați? m-a întrebat polițistul, dar vocea lui venea de departe.

N-am reușit să răspund. Pentru mine, femeia de la etajul 8 fusese mereu „baba aia ciudată”. O vedeam rar. Îmbrăcată în negru, cu batic pe cap. Nu saluta. Nu vorbea. Nu cerea nimic.

Dar ea știa tot.

În sufragerie, pe o masă joasă, erau caiete. Groase. De școală. Le-am deschis cu mâinile tremurânde.

Erau jurnale.

„Astăzi, Andrei a venit plângând de la școală. L-au necăjit copiii. A stat pe scară până s-a liniștit.”
„Mama lui Andrei a întârziat iar de la muncă. L-am văzut așteptând la geam.”
„A făcut 18 ani. I-am cumpărat o prăjitură mică, dar n-am avut curaj să i-o dau.”

Mi-au dat lacrimile.

Într-un sertar am găsit plicuri. Toate cu numele meu. Netrimise. Unele aveau în ele bancnote de 50 sau 100 de lei, îngălbenite de timp. Pe spate, scria data.

— A pus bani deoparte pentru dumneavoastră, a spus polițistul încet.

Am aflat atunci adevărul.

Femeia se numea Elena Dumitrescu. Fusese profesoară de română. Nu avusese copii. Soțul îi murise tânăr. Din acte reieșea că, în urmă cu 30 de ani, salvase un copil dintr-un incendiu. Copilul eram eu.

Blocul nostru luase foc la un apartament de la etajul 3. Mama mea rămăsese blocată pe scări. Eu fusesem scos pe geam, în brațe, de o vecină.

Nu-mi aminteam nimic.

Ea, da.

De atunci, mă urmărise de la distanță. Nu din obsesie. Din grijă. Dintr-un sentiment simplu și curat: să se asigure că sunt bine.

În dormitor am găsit ultimul caiet.

„Dacă cineva citește asta, înseamnă că eu nu mai sunt. Andrei, n-am vrut niciodată să te sperii. Te-am privit crescând pentru că viața mi-a luat tot, dar mi te-a lăsat pe tine. Să știu că ești bine a fost suficient.”

Pe noptieră era un plic deschis. În el, o cheie și un bilet.

„Contul e pentru tine. Sunt 82.000 de lei. Nu sunt mulți, dar sunt strânși cu drag.”

Am ieșit din apartament alt om.

La înmormântare au fost puțini. Vecini bătrâni. Două foste colege. Eu am stat în primul rând. Am dus coliva cu mâinile mele. Am plâns fără rușine.

După câteva luni, cu banii ei, am făcut ceva ce n-aș fi crezut vreodată.

Am renovat apartamentul de la etajul 8.

L-am transformat într-un loc pentru copiii din bloc. Un spațiu unde pot veni după școală, să mănânce o supă caldă, să-și facă temele, să nu stea singuri pe scară, așteptând părinți obosiți.

Pe perete am pus o placă mică. Simplă.

„În memoria Elenei Dumitrescu, care a avut grijă de un copil. Și, fără să știe, de mulți alții.”

Uneori, seara, când închid ușa, mi se pare că apartamentul nu mai e gol.

Și pentru prima dată în viața mea, etajul 8 nu mai pare rece.

Pare acasă.