I-a cumpărat apartamentul cu economiile ei — acum soacra vrea cheile!

Dimineața următoare, Eugenia s-a trezit cu o liniște ciudată. Nu mai era nimeni care să tropăie prin bucătărie sau să ofteze teatral în fața oglinzii. A fiert o cafea tare, fără zahăr, și s-a așezat la geam. Soarele lovea pereții noi ai blocului, iar undeva jos, o femeie striga după copilul ei.

A simțit un nod în gât. Ani la rând s-a străduit să fie „soție bună”, „noră respectuoasă”, „femeie înțeleaptă”. Dar în dimineața aceea a înțeles că, oricât ar fi încercat, pentru ei tot nu era destul. Soacra o vedea doar ca pe o chiriașă în propria viață, iar Ovidiu… un bărbat crescut cu frica de mamă și tăcerea drept scut.

Telefonul a vibrat. Era el. „Putem vorbi?”
A privit ecranul lung, apoi a apăsat „respinge apelul”. A inspirat adânc și s-a ridicat. Casa părea mai mare acum, aerul mai curat.

A deschis dulapul și a început să scoată lucrurile lui. Cămăși călcate de ea, pantofi cumpărați din salariul ei, amintiri ale unei loialități care n-a fost niciodată reciprocă. A făcut un teanc ordonat, le-a pus în cutii și le-a dus la ușă.

Când a terminat, a sunat cineva. Vecina de la doi, o femeie rotunjoară și vorbăreață:
— Am auzit ce s-a întâmplat, draga mea. Să știi, ai făcut bine. Eu n-aș fi avut curaj.
Eugenia a zâmbit ușor.
— Curajul nu-l ai dintr-odată. Îl faci, când n-ai altă cale.

Seara, s-a așezat din nou la geam. În fața blocului, Ovidiu stătea lângă mașină, cu mâinile în buzunar. Nu a urcat. A privit doar sus, spre etajul trei, poate sperând că ea o să iasă. Dar Eugenia a stins lumina și a tras draperiile.

A doua zi, și-a sunat contabila. „Vreau să închid colaborarea cu firma lor. Mă apuc de ceva al meu.”
— Ceva al tău? a întrebat femeia surprinsă.
— Da. Gata cu freelancingul pentru alții. Mă apuc de atelierul meu de design.

Și s-a ținut de cuvânt. În două luni, camera unde plângea devenise atelier. Pe perete atârna un tablou pictat de ea, cu o femeie care ținea cheile în palmă și zâmbea.

Într-o zi, soacra a apărut neanunțată. Cu geantă, cu privirea de stăpână.
— Am venit să luăm masa împreună. Poate… discutăm.
Eugenia a deschis ușa doar pe jumătate.
— Nu mai e nimic de discutat. Aici e casa mea. Nu a noastră, nu a lui, a mea.

Femeia a vrut să răspundă, dar privirea Eugeniei a tăiat aerul. În tăcerea aceea, pentru prima dată, soacra a înțeles că puterea ei se terminase la ușă.

Când a închis, Eugenia a sprijinit fruntea de lemnul rece al ușii și a zâmbit. Nu era fericirea aia zgomotoasă din filme, ci una tăcută, adâncă — ca aerul după furtună.

Apoi și-a făcut o cafea, a deschis laptopul și a început să lucreze.
Pe birou, lângă tastatură, stăteau cheile casei. Le-a atins ușor, ca pe o promisiune.

„Nimeni nu mai vine să-mi ceară ce e al meu”, și-a spus. „Pentru că acum știu cât valorez.”

Și pentru prima dată după mulți ani, a simțit că trăiește cu adevărat — în casa ei, în viața ei, după regulile ei.